Amintindu-și, Moiraine își îngădui un zâmbet slab.
— Eram tânără, repetă ea. Și acum, după atâția ani, cum te simți? Legătura dintre noi a început să te apese? Nu ești tu omul care să stea de buna voie cu lațul de gât, nici măcar cu unul atât de subțire ca al meu.
Era o remarcă înțepătoare. Așa și intenționase să fie.
— Nu, rosti Lan, cu glasul netulburat, însă în același timp luă iarăși vătraiul de la locul lui și răscoli focul cu o asprime de care nu era nevoie; pe coș se înălță un vârtej de scântei. Am ales, nesilit de nimeni, știind ce urma să am de făcut. E o cinste pentru mine să te slujesc, Moiraine Sedai, adaugă el, agățând cu zgomot vătraiul la loc și făcând o plecăciune solemnă. Așa a fost și așa va fi mereu.
— Atunci când faci pe umilul, Lan Gaidin, pufni femeia, te porți cu mai multă trufie decât cei mai mulți dintre regii aflați în fruntea armatelor. Așa a fost din clipa în care te-am întâlnit.
— Și ce-i cu toată vorbăria asta despre vremurile trecute, Moiraine?
Pentru a suta oară – din câte i se părea – ea se gândi ce cuvinte să folosească.
— Înainte să plecam din Tar Valon, am pus la cale un lucru. Dacă mi se va întâmpla ceva, legătura dintre mine și tine va trece la alta.
El o privi în tăcere.
— Atunci când vei simți că am murit, asta te va sili să pleci imediat în căutarea ei. Nu vreau să fii luat prin surprindere.
— Silit, șuieră el, printre dinți, cu mânie. Niciodată până acum nu te-ai folosit de legătura noastră ca să mă obligi să fac. Credeam că o asemenea faptă nu-ți este pe plac.
— Dacă n-aș fi făcut-o, la moartea mea ai fi fost liber și nici cele mai aprige porunci pe care ți le-aș fi dat n-ar mai fi stat în picioare. Nu am să-ți dau voie să mori într-o încercare zadarnică de a mă răzbuna. Și nici n-am să-ți îngădui să te întorci la acel război, la fel de zadarnic, pe care-l purtai, în Mană, de unul singur. Ținta noastră este aceeași, numai să poți să înțelegi asta. Iar eu am să fac tot ce pot ca să te văd luptând cu folos. Nu vreau nici răzbunare și nici să te știu murind degeaba în Mană.
— Și crezi că asta se va întâmpla curând? întrebă el, cu glasul netulburat, cu chipul lipsit de orice expresie, ca o stâncă în bătaia viscolului din miez de iarnă; îl văzuse purtându-se așa de multe ori, în general atunci când era pe punctul de a comite fapte sângeroase. Ai pus ceva la cale, fără mine, ceva care să te ducă la moarte?
— Am ajuns să mă bucur că aici înăuntru nu este nici un iaz, murmură ea, apoi ridică brațele, văzând că tonul ei nepăsător îl supărase și-l făcuse să se încordeze. Fiecare zi îmi poate aduce moartea, la fel ca și ție. Cum altfel, când de-atâția ani ne-am luat pe umeri o asemenea povară? Acum, că totul a început să se întâmple, trebuie să mă împac cu acest gând chiar mai mult decât înainte.
O vreme, el rămase cu ochii ațintiți la mâinile sale mari și pătrate.
— Nici o clipă nu m-am gândit, rosti încet, că tu ai putea muri înaintea mea. Cumva, chiar și în clipele cele mai rele, mi se părea că… Dar, adăugă el, dintr-odată, frecându-și palmele, dacă se poate întâmpla să fiu luat pe sus și oferit în dar ca un cățeluș de salon, aș vrea măcar să știu pe mâinile cui am să ajung.
— Nu te-am privit niciodată ca pe un animal, răspunse aspru Moiraine, și nici Myrelle.
— Myrelle, se strâmbă Lan. Da, înțeleg. Trebuia să fie cineva de-a Verzilor, sau vreo fetișcană de-abia ajunsă soră în toată puterea cuvântului.
— Myrelle știe să țină în frâu trei Gaidin, așa că poate se va descurca și cu tine. Și, cu toate că știu că i-ar plăcea să te țină pentru ea, a făgăduit că, atunci când va găsi pe cineva care ți se potrivește mai bine, îi va trece aceleia legătura.
— Așa, deci. Nu un cățeluș, ci un pachet. Iar Myrelle va fi pentru mine… îngrijitoarea. Moiraine, nici măcar Verzile nu se poarta așa cu Străjerii lor. Nici o Aes Sedai nu a încredințat alteia legătura Străjerului său de patru sute de ani, și totuși tu vrei s-o faci nu o dată, ci de două ori!
— Am și făcut-o, și nu am de gând să schimb asta.
— Lumina să mă trăsnească, și dacă tot urmează să fiu trecut din mână în mână, știi măcar cât de cât la cine am să ajung?
— Este pentru binele tău, să știi, și s-ar putea să fie și pentru binele alteia. S-ar putea ca Myrelle să găsească o fetișcană, de-abia ajunsă soră în toată puterea cuvântului – nu tu spuneai așa? – care are nevoie de un Străjer călit în luptă și cunoscător al tainelor lumii, o fetișcană care poate să aibă și ea nevoie de cineva s-o arunce într-un iaz. Ai multe de dăruit, Lan. Dacă te-aș lăsa să te irosești într-un mormânt fără nici un însemn, sau sfâșiat de corbi, în loc să-i fii de folos unei femei care ar putea avea nevoie de tine, aș păcătui mai rău decât aceia despre care tot vorbesc Mantiile Albe. Da, și cred că va avea nevoie de tine.
Lan făcu ochii ușor mai mari – în locul lui, altul ar fi rămas cu gura căscată de uimire și tulburare. Moiraine nu-l văzuse niciodată atât de stânjenit. Deschise gura de două ori și de-abia a treia oară izbuti să vorbească.
— Și ce gânduri ai cu această…
— Ești sigur, Lan Gaidin, îl întrerupse ea, că legătura nu te apasă? Să fie acum prima data când îți dai seama până unde poate să ajungă și cât este de tare? Ai putea să nimerești pe mâna unei surori Albe în floarea vârstei, toată numai rațiune, fără pic de inimă, sau a unei tinere Brune care să vadă în tine doar doua brațe menite să-i care cărțile și desenele de colo-colo. Te pot trimite unde poftesc, ca pe un pachet – sau ca pe un cățeluș – iar tu trebuie să te supui. Ești convins că nu te apasă?
— Deci, asta era? mârâi el, cu ochii aprinși ca două flăcări albastre și cu gura strâmbată; era mânios – pentru prima dată de când îl cunoștea, pe chip i se oglindea limpede mânia. Toată discuția asta nu a fost decât o încercare – o încercare! – ca să vezi dacă legătura noastră se poate rupe? După atâta vreme? Din ziua în care ți-am jurat, am călărit acolo unde mi-ai spus să călăresc, chiar și atunci când mi s-a părut o nerozie, chiar și când aveam motive să fug în altă parte. Niciodată n-a trebuit să te folosești de ceea ce ne lega ca să mă silești. Bizuindu-mă pe cuvântul tău, te-am lăsat să pășești de una singură în calea primejdiei și mi-am oprit brațul, atunci când nu doream nimic altceva decât să scot sabia și să-ți croiesc un drum care să te scoată la liman. Și după atâta vreme, mă pui la încercare?
— Nu-i asta, Lan. Am vorbit pe șleau, fără ascunzișuri, și am făcut întocmai după cum ți-am spus. Numai că, în Fal Dara, am început să mă întreb dacă mai ești încă de partea mea, cu totul.
Căutătura lui deveni mai ascunsă, mai neîncrezătoare. „Iartă-mă, Lan, n-aș fi lovit așa de aprig, dar trebuie să aflu.”
— De ce-ai făcut ce-ai făcut pentru Rand?
Lan clipi; era limpede că nu la asta se așteptase. Cât despre Moiraine, ea știa la ce se așteptase, dar nu voia să aducă vorba tocmai acum, când îl vedea prins pe picior greșit.
— L-ai adus în fața Supremei, și l-ai învățat să se poarte și să vorbească precum un Senior de la Hotare, soldat din născare. Într-un fel, asta se potrivea cu ceea ce voiam și eu, dar nu-mi amintesc să fi discutat vreodată despre așa ceva. De ce, Lan?
— Mi s-a părut că… așa trebuia. Și un câine de vânătoare trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-i iasă în cale primului lup din viața lui, dar dacă lupul vede în el numai un cățeluș, dacă se poartă așa, o să piară cu siguranță. Câinele de vânătoare trebuie să arate ceea ce este mai întâi în ochii lupului, și nu ai săi, dacă este să scape cu viață.