— Așa le consideri tu pe Aes Sedai? Pe Supremă? Pe mine? Ca pe niște lupi stârniți să-l ucidă pe tânărul tău câine de vânătoare? Știi ce este el, Lan. Știi ce trebuie să ajungă. Trebuie. Pentru asta m-am luptat încă din ziua în care ne-am cunoscut, și chiar și înainte. Oare pui la îndoială ceea ce fac?
— Nu, nu, protestă el, clătinând din cap; era pe cale să-și revină din tulburare, să se închidă iar între ziduri de apărare – dar încă nu le clădise până sus. De câte ori nu mi-ai spus că ta’veren îi atrag pe cei din jurul lor ca pe niște firicele de iarbă prinse într-un vârtej? Poate că și eu am fost atras. Nu știu să-ți spun altceva decât că așa mi s-a părut că trebuie să fie. Sunt oameni de la țară – aveau nevoie de cineva care să fie de partea lor. Dacă nu toți, măcar Rand. Moiraine, cred în ceea ce faci, chiar și acum când nu știu nici jumătate; cred, așa cum cred și în tine. Nu ți-am cerut să mă eliberezi și nici n-am de gând s-o fac. Orice gânduri ai avea să mori și astfel să mă… pui la păstrare… în siguranță, am să mă dau și peste cap să te țin în viață și să văd că măcar planurile astea eșuează.
— Ta’veren, oftă Moiraine. Poate că într-adevăr asta a fost. Eu cred că am de călăuzit o bărcuță care plutește în josul unui pârâiaș, și când colo este un buștean care trebuie să străbată vârtejurile. De câte ori îl împing, mă împinge și el și se face din ce în ce mai mare cu cât înaintăm. Și totuși trebuie să duc totul la bun sfârșit, adăugă ea, râzând slab. N-am să fiu nefericită, vechiul meu prieten, dacă izbutești să-mi dejoci acele planuri. Dar acum lasă-mă, te rog. Trebuie să fiu singură ca să pot să gândesc.
El șovăi, o clipă doar, înainte de a se întoarce către ușă. Cu toate acestea, în ultimul moment, ea nu-i putu îngădui să plece fără o ultimă întrebare.
— Visezi vreodată la altceva, Lan?
— Toți oamenii visează. Dar eu știu să recunosc ceea ce este vis. Asta, răspunse el, atingându-și mânerul sabiei, este aievea.
Zidurile se înălțaseră la loc, la fel de mari și de groase ca întotdeauna. După plecarea lui, Moiraine rămase o vreme în jilț, cu ochii la foc. Se gândi la Nynaeve și la crăpăturile din zid. Fără nici un efort, fără să se gândească la ce făcea, tânăra sfărâmase zidurile de apărare ale lui Lan și plantase în fiecare crăpătură semințele unor plante cățărătoare. Lan se credea în siguranță, ferecat în fortăreața lui de soartă și propriile-i dorințe, dar încet, cu răbdare, rădăcinile plantelor făceau zidurile să se prăbușească, pentru a-l scoate la iveală pe omul dinăuntru. Începuse deja să creadă în lucrurile în care credea și Nynaeve; la început, nici nu-i păsa de cei din Emond’s Field, cu excepția celor care-o interesau pe Moiraine. Nynaeve făcuse ca totul să se schimbe, așa cum îl schimbase și pe el. Spre mirarea sa, Moiraine simți înțepătura geloziei. Nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva – oricum nu din pricina vreuneia dintre femeile care-și aruncaseră inimile la picioarele lui sau a celor care i se urcaseră în pat. La urma urmei, nu se gândise vreodată la el ca la un motiv de gelozie. Nici la el, nici la vreun alt bărbat. Ea, una, era căsătorită cu lupta pe care-o purta – la fel și el. Dar trecuse atât de multă vreme de când deveniseră tovarăși în această luptă… Fusese o vreme când el omorâse un cal, apoi aproape că era să moară la rândul său, purtând-o în brațe, până să ajungă s-o ducă Anaiyei, pentru Tămăduire. Și ea îi îngrijise rănile de mai multe ori, salvând, cu meșteșugul său, viața pe care el fusese gata s-o jertfească pentru a i-o scăpa pe a ei. Dintotdeauna Lan îi spusese că era logodit cu moartea. Acum, însă, o altă mireasă îi atrăsese privirile, cu toate că nu-și dădea încă seama. Se credea încă puternic, ascuns în spatele zidurilor, numai că Nynaeve își împletise flori de nuntă în păr. Avea el oare să mai fie în stare să pețească moartea cu atâta ușurință și nepăsare? Moiraine se întreba când avea să-i ceară să-l elibereze din laț. Și ce-avea să facă ea, în clipa aceea… Cu o grimasă, se ridică. Erau lucruri mai importante de făcut. Mult mai importante. Privirile i se opriră asupra cărților deschise și a hârtiilor care umpleau încăperea. Atâtea indicii, dar nici un răspuns. Atunci intră Vandene, cu o tavă pe care se aflau un ceainic și câteva căni. Era o femeie zveltă și grațioasă, cu spatele drept și cu părul strâns cu grijă la ceafă, aproape alb. Chipul ei nu îngăduia să i se precizeze vârsta, dar purta urmele multor, multor ani.
— L-aș fi pus pe Jaem să aducă asta, ca să nu te deranjez eu însămi, dar este afară în hambar. Face exerciții cu sabia, spuse Vandene, chicotind ușor, în timp ce dădea la o parte un manuscris ferfenițit ca să așeze tava pe masă. Venirea lui Lan l-a făcut să-și amintească de menirea lui – că e mai mult decât un grădinar și un om bun la toate. Gaidinii sunt atât de încăpățânați. Credeam că e și Lan aici, de-asta am mai adus o cană. Ai găsit ce căutai?
— Nici măcar nu sunt convinsă că știu ce caut, răspunse Moiraine, încruntându-se, cu ochii la cealaltă; Vandene alesese Ajah Verde, nu cea Brună ca sora ei, cu toate că ele două studiaseră atât de multă vreme împreună încât ajunsese să știe la fel de multă istorie ca Adeleas.
— Oricum ar fi, s-ar zice că nu știi nici măcar unde să cauți, rosti Vandene, răsfoind cărțile și manuscrisele de pe masă și clătinând din cap. Tot felul de lucruri – Războaiele Troloce, Neadormiții care străjuiesc apele, Legenda Reîntoarcerii. Două tratate despre Cornul lui Vaiere. Trei despre profețiile întunericului și, pe Lumină, uite și cartea Santhrei despre Rătăciți. Ce lucrare tulburătoare. La fel ca și cea despre Shadar Logoth. Uite și profețiile Dragonului – trei traduceri și originalul? Moiraine, ce cauți, la urma urmei? Profețiile, da, asta înțeleg – chiar și aici, așa retrase cum suntem, tot mai aflăm ceva vești. Am auzit ce se petrece în Illian. Se zvonea prin sat că s-a și găsit Cornul, adaugă ea, fluturând un manuscris și tușind din pricina prafului ridicat dintre pagini. Firește, eu nu cred așa ceva. Zvonuri sunt mereu. Dar ce?… A, nu. Ai spus că vrei să fii lăsată singură, așa că n-am să te mai bat la cap.
— Stai puțin, spuse Moiraine, oprind-o pe cealaltă Aes Sedai să iasă. Poate că poți să afli dumneata răspunsul la câteva întrebări.
— Am să încerc, zâmbi dintr-odată Vandene. Adeleas spune că ar fi trebuit să aleg Brunul. Întreabă-mă.
Și turnă două căni de ceai, dându-i una lui Moiraine, apoi se așeză într-un jilț lângă foc. Moiraine căzu pe gânduri, alegându-și cu grijă întrebările, în timp ce aburii se ridicau în spirale deasupra cănilor. „Trebuie să aflu răspunsurile, fără să dezvălui prea multe.”
— Cornul lui Vaiere nu este pomenit în Profeții, dar este cumva legat de Dragon?
— Nu. În afară de faptul că trebuie găsit înainte de Tarmon Gai’don, și că acea Ultima Bătălie trebuie purtată de însuși Dragonul Renăscut, nu există nici o legătură, răspunse femeia cu părul alb, sorbind din ceai și așteptând următoarea întrebare.
— Dar între Dragon și Capul Toman?
— Da și nu, șovăi Vandene. Aici Adeleas și cu mine nu am căzut de acord, continuă ea, pe un ton sfătos care chiar o făcea să semene cu o Brună. Există în original un vers care se traduce literal așa: „Cinci pornesc călare și patru se întorc. Deasupra Neadormiților se va da la iveală, flamura crucii, cerul în flăcări…” Și așa mai departe. Important este că se spune ma’vron, iar eu nu cred că trebuie tradus doar „neadormiți”, căci atunci ar fi a’vron. Ma’vron e ceva mai mult. Eu cred că înseamnă „Neadormiții care străjuiesc apele”, cu toate că ei își spun Do Miere A’vron, firește, nu M’avron. Adeleas îmi spune mereu că despic firul în patru. Dar eu cred că asta vrea să însemne că Dragonul Renăscut va apărea undeva deasupra Capului Toman, în Arad Doman sau Saldaea. Chiar dacă Adeleas mă crede neroadă, am început de la o vreme să ascult toate veștile care sosesc din Saldaea. Aud că Mazrim Taim poate conduce Puterea, iar surorile noastre nu au izbutit încă să-l prindă. Dacă Dragonul renaște și dacă se găsește Cornul lui Vaiere, înseamnă că Ultima Bătălie se apropie. S-ar putea să nu avem vreme să ne sfârșim de scris istoriile, mai zise ea, înfiorându-se, apoi râzând pe neașteptate. Ciudat lucru – să-mi fac griji din pricina asta. Cred că într-adevăr încep să semăn din ce în ce mai mult cu o Brună. Înspăimântător gând. Ia să auzim – ce mai vrei să știi?