— Nu cred că ai de ce să-ți faci griji din pricina lui Taim, spuse Moiraine, cu gândurile aiurea; găsise o legătura cu Capul Toman, oricât ar fi fost de slabă și de încâlcită. Va păți și el ce-a pățit Logain. Dar cu Shadar Logoth cum e?
— Shadar Logoth! pufni Vandene. Pe scurt, orașul a fost distrus de propria sa ură. Toate făpturile au pierit, în afară de Mordeth, sfetnicul de la care a început totul, folosindu-se de căile Iscoadelor Celui Întunecat, chiar împotriva lor. Acum, el este ferecat înăuntru, așteptând un suflet pe care să-l fure. Cei care intră sau ating ceva din oraș sunt în primejdie. Dar orice novice care e pe cale să devină Aleasa știe asta. Dacă vrei să afli și altele, va trebui să rămâi o lună de zile cu noi și să asculți predicile lui Adeleas – ea e cea care a cercetat lucrurile în amănunțime – dar până și eu pot să-ți spun că n-are nici o legătură cu Dragonul. Locul acela era mort deja cu o sută de ani înainte ca Yurian Arc-de-Piatră să se ridice din cenușa Războaielor Troloce. Dintre toți falșii Dragoni, el este cel mai apropiat de vremurile acelea.
— Nu m-am făcut înțeleasă, spuse Moiraine, ridicând brațul. Nu vorbesc de Dragon, acum, fie el fals sau adevărat. Cunoști vreo pricină pentru care un Pierit să ia cu sine ceva provenit din Shadar Logoth?
— Nici vorbă, dacă știa ce e. Ura care-a dus la pieire Shadar Logoth era ura pe care oamenii sperau s-o folosească împotriva Celui Întunecat. Un asemenea lucru ar ucide Făpturile Umbrei la fel de ușor ca și pe cei care pășesc în Lumină. Și ei se tem de Shadar Logoth la fel de mult ca și noi, și pe bună dreptate.
— Și despre Rătăciți ce poți să-mi spui?
— Cum mai sari de la una la alta… Prea multe nu pot să-ți spun, în afară de ce-ai învățat ca novice. Aproape nimeni nu știe altceva despre cei fără nume. Vrei să încep acum să-ți repet ce-am învățat amândouă în tinerețe?
O clipă, Moiraine rămase tăcută. Nu voia să dezvăluie prea mult, dar Vandene și Adeleas aveau mai multe cunoștințe în degetele lor mici decât oricare alta dintre femeile rămase în Turnul Alb, acolo unde, deocamdată, apele erau prea tulburi pentru ca ea să-și îngăduie să se întoarcă, așa că lăsă un nume să-i scape de pe buze, ca și cum l-ar fi rostit fără voia sa.
— Lanfear.
— Uite, oftă cealaltă, de data asta nu știu nici o iotă mai mult decât știam când eram novice. Fiica nopții rămâne o taină, ca și cum într-adevăr s-ar fi pierdut în bezna. Lanfear, începu ea din nou, după câteva clipe de tăcere, în care-și lăsase privirile în jos, înspre cana de ceai; când ridică ochii, însă, și-i aținti pe chipul lui Moiraine. Numele lui Lanfear a fost legat de cel al lui Lews Therin Telamon. Spune-mi, Moiraine, știi ceva despre locul în care Dragonul Renăscut va apărea din nou? Sau s-a-ntâmplat deja?
— Dacă aș ști, răspunse netulburată Moiraine, crezi oare că aș mai fi aici și nu în Turnul Alb? Suprema știe la fel de multe ca și mine, jur. Ați fost cumva chemate la ea?
— Nu, și cred că am fi, dacă s-ar întâmpla ceva. Când va veni vremea să-l înfruntăm pe Dragonul Renăscut, Suprema va avea nevoie de toate surorile, de toate Alesele, de toate novicele care pot aprinde o lumânare fără ajutor, replica Vandene, coborând vocea, cufundată în gânduri. Va avea atât de multă putere, încât va trebui să-l doborâm înainte să aibă prilejul s-o folosească împotriva noastră, înainte să înnebunească și să distrugă lumea. Dar mai întâi de toate trebuie să-l lăsăm să-l înfrunte pe Cel Întunecat, râse ea, aspru, văzând schimbarea de pe chipul lui Moiraine. Nu sunt Roșie. Mi-am petrecut îndeajuns de multă vreme cu Profețiile ca să știu că nu putem avea îndrăzneala de a-l domoli înainte de luptă. Poate că nici nu-l vom putea domoli vreodată. Știu la fel de bine ca tine sau ca orice alta sora căreia îi pasă de asta că pecețile care-l țin pe Cel Întunecat ferecat în Shayol Ghul slăbesc. În Illian se proclamă o nouă căutare a Cornului. Falșii Dragoni sunt peste tot. Doi dintre ei, Logain și individul asta din Saldaea, pot conduce Puterea. Când s-a-ntâmplat ultima dată ca Roșiile să găsească doi bărbați de felul ăsta în mai puțin de un an? Și unul la cinci ani, și tot era mult. Eu n-am trăit să văd așa ceva, deși sunt cu mult mai bătrână decât tine. Semnele sunt peste tot. Tarmon Gai’don se apropie. Cel Întunecat va scăpa. Iar Dragonul va renaște. Probabil că de-asta mă temeam că tu știi ceva, încheie ea, așezându-și ceașca la loc, cu un zgomot surd.
— O să vină, spuse brusc Moiraine, iar noi o să facem ceea ce trebuie.
— Dacă aș crede că e de vreun folos, aș scoate-o pe Adeleas cu nasul din cărți și aș trimite-o în Turnul Alb. Dar am ajuns să-mi dau seama că sunt fericită aici. Poate că vom avea vreme să terminăm de scris istoria.
— Nădăjduiesc să aveți, Soră.
— Ei, mai am și alte treburi înainte de culcare, zise Vandene, ridicându-se. Dacă nu mai ai să-mi pui nici o întrebare, am să te las să-ți vezi de ale tale.
Dar nu plecă imediat, ci mai stătu puțin, lăsând să se vadă că, oricât de multă vreme și-ar fi petrecut printre cărți, făcea încă parte din Ajah Verde.
— Ar trebui să faci ceva cu Lan, Moiraine. Se frământă mai ceva ca Piscul Dragonului. Mai devreme sau mai târziu, o să erupă. Am cunoscut îndeajuns de mulți bărbați ca să-mi dau seama când unul dintre ei e tulburat din pricina unei femei. Voi doi ați fost împreună mult timp. Poate că, în cele din urmă, a ajuns să observe că ești și femeie, nu doar Aes Sedai.
— Lan mă vede așa cum sunt, Vandene Sedai. Aes Sedai. Și o bună prietenă, sper.
— Voi, Albastrele… Sunteți mereu gata să salvați lumea, dar vă pierdeți pe voi înșivă.
După ce plecă Vandene, Moiraine își luă mantia și, vorbind în sinea ei, se duse în grădină. Ceva din ce-i spusese cealaltă nu-i dădea pace, dar nu-și putea aminti ce era. Un răspuns, sau umbra unui răspuns la o întrebare pe care n-o rostise – dar nici întrebarea nu-i venea în minte. Grădina era mică, la fel ca și casa, dar arăta frumos chiar și la lumina lunii, ajutată și de strălucirea galbenă care se revărsa pe ferestre, cu alei așternute cu nisip printre straturile frumos rânduite de flori. Moiraine își așeză mantia pe umeri, fără s-o strângă. Noaptea era răcoroasă. „Care era răspunsul și care era întrebarea?” Nisipul scârțâi în spatele ei. Se întoarse, crezând că era Lan.
La câțiva pași de ea se înălță o umbră, de-abia întrezărită. Părea un bărbat foarte înalt, învăluit în mantie. Dar razele lunii se oglindiră pe chipul său, cu obrajii supți, palid, cu ochii negri, foarte mari, deasupra unei guri schimonosite, roșie ca sângele. Mantia se desfăcu, preschimbându-se în aripi mari ca de liliac.