Știind că era prea târziu, femeia se întinse spre saidar, dar Draghkarul începu să-și tânguie descântecul al cărui ecou slab o copleși, frângându-i voința. Saidarul îi scăpă printre degete. Pășind spre arătare, nu simțea decât o ușoară urmă de tristețe; tânguiala înfundată care-o atrăgea din ce în ce mai aproape îi ștersese totul din suflet. Mâinile albe, albe – mâini de bărbat, dar cu gheare la vârf – se întinseră către ea, iar buzele de culoarea sângelui se răsuciră într-un zâmbet prefăcut, lăsând să se vadă colții ascuțiți, dar puțin, foarte puțin, astfel încât ea își dădu seama că nu aveau să muște sau să sfâșie. Teme-te de sărutul Draghkarului. După ce buzele aveau să le atingă pe-ale ei, avea să fie ca și moartă, pierzându-și sufletul înainte să-și dea viața. Dacă o găsea cineva, fie și în clipa în care Draghkarul avea s-o lase să-i cadă din brațe, ar fi găsit doar un leș fără urmă de rană, rece, ca și cum ar fi zăcut de două zile. Iar dacă ajungea cineva la ea înainte să moară, ar fi găsit ceva și mai rău, ceva care n-ar mai fi fost ea. Tânguiala o atrăgea, până ce mâinile palide o ajunseră, iar capul Draghkarului începu să se încline ușor către ea. Văzând cu coada ochiului o sabie care veni plutind prin aer, peste umărul său, și străpunse pieptul arătării, și o alta care o urmă într-o clipă și se înfipse alături, nu simți decât o slabă urmă de uimire. Amețită, clătinându-se, văzu, ca de la mare depărtare, cum făptura era împinsă departe de ea, în spate. Apărură Lan, apoi Jaem, Străjerul cel cărunt, care ținea sabia în brațele sale osoase la fel de dreaptă și neclintită ca și celalalt, mai tânăr. Draghkarul încercă să se apere de tăișurile de oțel, însângerându-și palmele palide și vânturând văzduhul cu aripile, creând niște vârtejuri care-i loveau pe cei doi bărbați. Dintr-odată, rănit, sângerând, începu iarăși să se tânguie, de data asta către Străjeri.
Adunându-și toate puterile, Moiraine se pregăti; se simțea aproape la fel de istovită ca și cum făptura ar fi reușit s-o sărute. „Dar nu-i vreme pentru slăbiciune.” Într-o clipă, ea își deschise sufletul către saidar, și, în timp ce se umplea de Putere, se chinui să găsească o cale pentru a lovi direct în Făptura Umbrei. Cei doi bărbați erau prea aproape; trebuia să aibă grija să nu-i vatăme și pe ei. Chiar și folosind Puterea Supremă, știa că avea să se simtă murdărită de atingerea Draghkarului.
Dar, tocmai când ea se pregătea, Lan strigă:
— Lasă-te morții!
La fel de aprig, Jaem îi repetă strigătul, iar cei doi bărbați se apropiară de Draghkar și își înfipseră săbiile în el, până la plasele. Dându-și capul pe spate, făptura urlă, un urlet ascuțit care parcă-i înfigea lui Moiraine mii de ace în tâmple. Chiar și învăluită și apărată de saidar, tot îl simțea. Ca un copac care se prăvălește, Draghkarul căzu, răsturnându-l și pe Jaem cu o aripă. Lan se prăbuși la rândul său, parcă stors de puteri. Din casă veniră în fugă Vandene și Adeleas, cu câte un felinar.
— Ce-a fost zgomotul ăsta? întreba Adeleas, care semăna, aproape ca două picături de apă, cu sora ei. Doar nu s-a apucat Jaem să…
Raza de lumină căzu pe trupul Draghkarului, iar glasul femeii se stinse. Vandene luă mâinile lui Moiraine.
— A apucat să?…
Dar nu-și mai duse întrebarea până la capăt. Moiraine o văzu, dintr-odată, înconjurată de o aură. Simțind puterea care i se revărsa în trup, venind dinspre cealaltă, își dori, nu pentru prima dată, ca femeile Aes Sedai să se poată ajuta pe sine la fel de mult ca pe cei din jur.
— N-a apucat, spuse ea recunoscătoare. Vezi de Gaidin.
Lan o privi cu o umbră de încordare în jurul gurii.
— Dacă nu m-ai fi supărat atât de tare încât să mă faci să mă duc să fac exerciții cu Jaem, și-apoi să las totul baltă ca să mă întorc spre casă…
— Dar am făcut-o, spuse ea. Fiecare pas, cât de mic, se țese în Pânză.
Jaem bombănea ceva, dar îi îngădui lui Vandene să-i cerceteze umărul. Era tot numai oase și mușchi, dar arata puternic ca o rădăcină bătrână.
— Dar cum de-a putut o făptură a Umbrei să se apropie atât de mult, fără s-o simțim? întrebă Adeleas.
— Umbla ascuns, răspunse Moiraine.
— Cu neputință, se răsti Adeleas. Numai o soră ar putea…
Se opri, iar Vandene își luă ochii de la Jaem ca s-o privească pe Moiraine. Aceasta rosti cuvintele pe care nici una dintre ele nu voia să le audă:
— Ajah Neagră. Mai bine ascundeți asta, adăugă ea, auzind strigatele care veneau din sat, arătând spre Draghkarul prăvălit peste un strat de flori. Și repede. O să vină să întrebe dacă aveți nevoie de ajutor, dar dacă îl văd, o să se nască niște povești nedorite.
— Da, firește, spuse Adeleas. Jaem, ieși în întâmpinarea lor. Spune-le că nu știi de unde-a venit zgomotul, dar că aici totul e bine. Ține-i de vorbă.
Străjerul cel cărunt se pierdu iute în noapte, înspre sătenii care se apropiau. Adeleas se întoarse să privească Draghkarul, ca și cum ar fi dat peste un fragment nelămurit într-una din cărțile sale.
— Că sunt sau nu Aes Sedai la mijloc, ce l-o fi adus încoace?
Vandene o privi pe Moiraine în tăcere.
— Mi-e teamă că trebuie să plecam, zise aceasta din urmă. Lan, te ocupi tu de cai? Am să vă las niște scrisori care trebuie trimise în Turnul Alb, dacă vreți să mă ajutați, adăugă ea, după plecarea bărbatului.
Adeleas încuviință, cu gândurile aiurea, fără să-și ia ochii de la făptura întinsă pe jos.
— Și crezi că acolo unde te duci ai să-ți găsești răspunsurile? întrebă Vandene.
— Se prea poate să fi găsit deja unul pe care nu știam că-l căutăm. Nădăjduiesc numai că n-am întârziat prea mult. O să am nevoie de pergament și de un toc.
Și plecă spre casa, împreună cu Vandene, lăsând-o pe Adeleas să se ocupe de Draghkar.
23
Încercarea
Nynaeve își roti privirile bănuitoare de jur împrejurul uriașei încăperi aflate undeva dedesubtul Turnului Alb. La fel de bănuitoare, trase cu ochiul și la Sheriam, care stătea lângă ea. Mai-marea peste novice părea să aștepte ceva, chiar cu oarecare nerăbdare. În cele câteva zile petrecute în Tar Valon, Nynaeve nu le văzuse pe Aes Sedai altfel decât netulburate, așteptând zâmbitoare ca lucrurile să se întâmple, toate la timpul lor.
Încăperea boltită fusese săpată în adâncul stâncos al insulei; lumina lămpilor urcate în vârful unor stâlpi înalți se reflecta din pereții albicioși și netezi de piatră. Chiar la mijloc, dedesubtul bolții, se afla o alcătuire din trei arcade rotunjite, argintii, îndeajuns de înalte pentru ca un om să pășească pe dedesubtul lor, așezate pe un inel gros, de argint, una lângă alta, atingându-se la margini. Totul era dintr-o singura bucată – nu se vedeau îmbinări. Ce se afla înăuntru nu se vedea. Acolo, lumina sclipea ciudat, iar dacă o privea prea multă vreme, Nynaeve simțea un ghem în stomac. În locul unde fiecare arcada atingea inelul, câte o femeie Aes Sedai ședea cu picioarele încrucișate pe podeaua de stânca goala, cu ochii la alcătuirea argintie. O alta stătea în apropiere, lângă o masă simpla pe care se aflau trei pocale mari de argint – toate umplute cu apă limpede, din câte știa Nynaeve (de fapt, din câte i se spusese). Toate cele patru femei își purtau șalurile, la fel ca și Sheriam – al ei avea ciucuri albaștri, ai celei de lângă masă – roșii, iar ale celor așezate lângă arcade – verzi, albi și cenușii. Nynaeve era îmbrăcată tot cu una din rochiile care i se dăduseră în Fal Dara, una de un verde-deschis, brodată cu flori micuțe, albe.