Dându-și seama că era dezbrăcată, Nynaeve tresări, apoi făcu ochii mari de uimire. De ambele părți se întindea un zid de piatră de două ori mai înalt ca ea și foarte neted, ca și cum ar fi fost sculptat. Cu degetele de la picioare simțea un pavaj de piatră neregulat și prăfuit. Sus, cerul părea plat și ca de plumb, în ciuda lipsei norilor, iar soarele atârna, umflat și roșu, deasupra capului. În ambele direcții se zăreau deschizături în zid, porți însemnate cu coloane mici și pătrate. Nu putea vedea la depărtare, din pricina zidului, dar pământul cobora, atât în fața ei, cât și în spate. Prin porți se întrezăreau alte ziduri groase, cu locuri de trecere printre ele. Se afla într-un uriaș labirint. „Unde sunt? Cum am ajuns aici?” Un alt gând îi înflori în minte, ca un glas străin, „Înapoi e o singură cale.” Clătină din cap.
— Dacă e o singură cale, n-am s-o găsesc stând aici.
Împrejur, măcar, era cald și uscat.
— Sper să găsesc niște haine înainte să dau peste oameni, murmura ea.
Își aducea parcă aminte de copilărie, când se jucase pe hârtie de-a labirintul; exista un meșteșug pentru a găsi drumul, dar nu mai știa care. În rest, tot trecutul i se părea tulbure, ca și cum era vorba de lucruri întâmplate altuia. Fără să-și ia mâna de pe zid, porni la drum; praful de sub tălpile ei se înălța în vârtejuri. Ajunsă la prima intrare, se trezi că avea în fața încă un coridor care părea aidoma cu cel în care se afla. Trăgând adânc aer în piept, o porni drept înainte, străbătând alte coridoare, identice. La un moment dat, ajunse într-un loc diferit. Calea se despărțea în două. O luă la stânga și ajunse la o altă răspântie. Încă o dată, stânga. La cea de-a treia, drumul din stânga o duse într-o fundătură. Furioasă, se întoarse pe unde venise și o apucă la dreapta. De data aceasta trecu de patru răspântii ca să ajungă într-un loc de unde nu mai putea înainta. O clipă, rămase cu privirile ațintite în gol.
— Cum am ajuns aici? se întrebă cu voce tare. Unde-o fi locul ăsta? „Înapoi e o singura cale.”
Se întoarse iarăși. Era convinsă că exista un meșteșug pentru a găsi ieșirea. La ultima răspântie o apucă la stânga, apoi la dreapta, la următoarea. Stânga, apoi dreapta. Drept înainte până la răspântie. Stânga, apoi dreapta. Părea să meargă bine. Măcar de data asta trecuse de vreo duzina de răspântii, fără să se înfunde. Ajunse la alta. Cu coada ochiului, zări o mișcare, întorcându-se să vadă ce era, dădu de un alt coridor printre pereții netezi de piatră. Dădu să o apuce la stânga… apoi se întoarse ca fulgerul, întrezărind iarăși o umbră mișcătoare. Nu era nimic, dar de data asta era sigură. Fusese cineva în spatele ei. Era cineva. Ușor speriată, o apuca iute în direcția opusă.
Iarăși și iarăși, prinse cu coada ochiului o mișcare slabă, în timp ce străbătea coridoarele unul după altul. Era prea iute ca să poată vedea mai mult. Înainte să apuce să întoarcă ochii, se și pierduse. O luă la fugă. Pe când era copilă, în Ținutul celor Două Râuri, nu mulți băieți izbuteau să țină pasul cu ea. „Ținutul celor Doua Râuri? Ce-i asta?”
Printr-o intrare din fața ei apăru un bărbat, înveșmântat cu haine vechi, mucegăite, aproape putrezite. Era bătrân. Foarte bătrân. Pielea pergamentoasă și uscată care îi acoperea creștetul lăsa impresia că nu era nici un pic de carne dedesubt. Avea capul plin de coji și numai câteva smocuri de păr sârmos, și ochii atât de adânciți în orbite încât păreau să se ițească din străfundurile unor peșteri. Nynaeve se opri, clătinându-se, simțind sub tălpi podeaua aspră de piatră.
— Sunt Aginor, spuse zâmbind bărbatul, și am venit să te iau.
Inima începu să-i bată cu putere. Unul dintre Rătăciți.
— Nu, nu, nu e cu putință!
— Ești o fată drăguță, o să mă bucur de tine.
Dintr-odată, Nynaeve își aminti că era dezbrăcată. Scoțând un strigat înfundat și înroșindu-se la față, numai pe jumătate din pricina mâniei, se năpusti pe cel mai apropiat coridor. În spatele ei răsună un hohot spart de râs și se auzi zgomotul scos de bărbatul care alerga, la fel de iute ca și ea. Gâfâind, continua să-i spună ce-avea să-i facă dacă o prindea, cuvinte care-i întorceau stomacul pe dos, chiar dacă abia le auzea. Cu disperare, începu să caute o cale de scăpare, întorcând capul într-o parte și într-alta în timp ce alerga, cu pumnii strânși. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.” Dar nu era nimic, doar labirintul nesfârșit. Oricât de repede fugea, vorbele spurcate ale bărbatului răsunau fără încetare din urma ei. Treptat, spaima se preschimbă cu totul în mânie.
— Arde-l-ar focul! suspină ea. Arde-l-ar Lumina! Așa ceva nu e îngăduit!
În pieptul ei, ceva înflori, se deschise, se desfăcu către lumină. Cu buzele rânjite, se întoarse cu fața la urmăritorul ei, tocmai când Aginor apăru de după un colț, râzând și alergând dezordonat.
— Nu ți-e îngăduit! urlă Nynaeve, amenințându-l cu pumnul, apoi deschizând palma, de parcă arunca ceva; numai pe jumătate uimită văzu o minge de foc care porni plutind din mâna ei.
Aceasta îl lovi pe Aginor în piept și explodă culcându-l la pământ. O vreme, el rămase întins, apoi se ridică împleticindu-se. Părea să nu-și dea seama că pieptarul surtucului îi fumega.
— Îndrăznești?! Îndrăznești?!
Se clătină, și pe bărbie i se scurse o dâră de salivă. Pe neașteptate, cerul se umplu de nori, fuioare amenințătoare negre-cenușii. Din ei izbucniră fulgere care se îndreptară drept spre inima lui Nynaeve. O clipă, i se păru că timpul își oprise curgerea, ca și cum clipa aceea urma să țină la nesfârșit. Simți revărsarea dinlăuntrul ei – saidar, așa cum îi șopti un gând îndepărtat – și simți și curgerea pereche a fulgerului. Apoi conduse unda într-o altă direcție. Timpul se năpusti înainte. Trosnind puternic, fulgerul sfărâmă piatra deasupra capului lui Aginor. Rătăcitul făcu ochii mari și se trase înapoi, împleticit:
— Nu se poate! Nu e cu putință!
Apoi făcu iarăși un salt înapoi, când fulgerul lovi chiar în locul în care stătuse, făcând piatra să țâșnească precum o fântână de sfărâmături. Neagră la față, Nynaeve o porni spre el. Iar Aginor fugi.
Saidar era ca un râu învolburat, urlându-i în trup. Simțea pietrele dimprejurul ei și văzduhul, simțea scânteile minuscule, curgătoare, ale Puterii Supreme care cuprindea și crea totul. Și-l simțea pe Aginor făcând, la rândul sau… ceva. Era o senzație slabă, foarte îndepărtată, ca și cum era vorba de ceva ce nu putea ajunge să cunoască vreodată, dar zări ce se întâmpla în jurul ei și înțelese.
Pământul se cutremura și mugea sub tălpile ei. Zidurile i se prăvăleau dinainte, bucăți de piatră care-i astupau calea. Se cățără pe ele, fără să-i pese că muchiile ascuțite îi însângerau palmele și picioarele, fără să-și ia ochii de la Aginor. Se iscă un vânt care pătrunse mugind pe coridoare, drept în fața ei, dezlănțuit, biciuindu-i obrajii și făcându-i ochii să lăcrimeze, încercând s-o dărâme; abătu curgerea, iar Aginor se prăbuși pe coridor, ca un tufiș scos din rădăcini. Ea aduse unda la pământ, îi schimba direcția, iar zidurile de piatră căzură de jur împrejurul lui Aginor, ferecându-l. Fulgerul se năpusti, condus de privirea ei, lovind în cerc în jurul bărbatului. Piatra sărea din loc, din ce în ce mai aproape. Simțea cum Rătăcitul se lupta pentru a abate din nou fulgerele către ea, dar, pas cu pas, sclipirile ucigașe se apropiau. La dreapta ei sclipi ceva, rămas descoperit prin prăbușirea zidurilor. Simți cum puterile lui Aginor se micșorau, îi simți încercările deznădăjduite de a o lovi, din ce în ce mai slabe și mai temătoare. Și totuși, cumva, știa că bărbatul nu renunțase. Dacă-l cruța, avea s-o urmărească la fel de nemilos ca și mai înainte, sigur că era prea slabă pentru a-l înfrânge, la urma urmei, prea slabă pentru a-l opri să facă ce voia.