În locul zidurilor de piatră se înălța o arcada argintie, învăluită într-o sclipire molatică, de aceeași culoare. „Calea de întoarcere…” În clipa în care Rătăcitul încetă să mai lupte, încercând, în schimb, din toate puterile, s-o țină în loc, ea știu. Dar forța lui nu mai era de ajuns, nu se mai putea apăra de loviturile ei. De-acum, trebuia să se ferească de bucățile de piatră care cădeau pe el, sfărâmate de fulgere. Loviturile îl făcură să cadă iarăși la pământ. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”
Fulgerele dispărură. Nynaeve își întoarse privirile de la locul în care zăcea Aginor, pentru a vedea arcada. Apoi se uită iarăși la el, tocmai la timp pentru a-l vedea strecurându-se în patru labe peste mormanul de pietre și dispărând. Plină de mânie neputincioasă, șuieră printre dinți. Labirintul era încă în picioare, în cea mai mare parte. Erau sute de cotloane printre dărâmături, în care dușmanul se putea ascunde. I-ar fi luat prea mult să-l găsească, dar era convinsă că, dacă nu-l găsea ea prima, avea s-o urmărească fără încetare. Recăpătându-și puterile, avea s-o atace când se aștepta mai puțin.
„Înapoi e o singură cale.”
Speriată, se uită iarăși și văzu, cu ușurare, că arcada se afla încă acolo. Dacă-l putea găsi repede pe Aginor…
„Nu șovăi.”
Cu un strigat de mânie, se cățără peste pietrele prăbușite, îndreptându-se spre arcadă.
— Am să-i fac să plătească pe cei din pricina cărora mă aflu aici, mormăi. Am să-i fac să-și dorească să aibă parte de ce-a primit Aginor. Am să…
Pași pe sub arcada și lumina se revărsa asupra ei.
— Am să…, spuse Nynaeve, ieșind de sub arcadă și oprindu-se să vadă ce era în jur, nu se schimbase nimic – ter’angrealul argintiu, femeile Aes Sedai, încăperea – dar amintirile veniră ca o lovitură, gândurile pierdute ciocnindu-se unul de altul în mintea ei. Ieșise prin aceeași arcadă prin care intrase. Sora cea Roșie ridică un pocal de argint și îi turnă pe creștet un șuvoi de apă limpede și rece.
— Te-ai curățat de păcatele pe care le-ai făcut, recita ea, și de cele care ți s-au făcut. Te-ai curățat de nelegiuirile făptuite și de cele făptuite împotriva ta. Te afli în fața noastră curată și pură, în inimă și-n suflet.
Nynaeve se înfioră, simțind apa care i se scurgea pe trup, picurând pe jos. Sheriam o luă de braț cu un zâmbet ușurat, dar din glasul ei nu răzbătu nici o urmă de îngrijorare.
— Te-ai descurcat bine până acum. Întoarcerea e un lucru bun. Adu-ți aminte ce țintă ai, și vei merge bine și mai departe.
Și o conduse în jurul ter’angrealului, către a doua arcadă.
— Părea aievea, spuse în șoaptă Nynaeve; își amintea totul, își amintea cum condusese Puterea Supremă cu ușurință, de parcă doar ridica brațul, își amintea de Aginor și de ceea ce voia să-i facă Rătăcitul. Se înfioră iarăși. Oare a fost aievea?
— Nimeni nu știe, răspunse Sheriam. Când privești în urmă, așa s-ar zice, iar unele femei au ieșit purtând pe trup urmele rănilor căpătate înăuntru. Altele s-au văzut sfâșiate până la os, și totuși au ieșit fără nici o zgârietură. Totul e altfel pentru fiecare femeie care intră. Cei din vechime spuneau că există multe lumi. Poate că acest ter’angreal te duce într-unele dintre ele. Dar dacă-i pe așa, legile lui sunt mult prea stricte pentru un obiect menit doar să te ducă dintr-un loc într-altul. Eu nu cred că-i aievea. Dar amintește-ți că, aievea sau nu, primejdia este la fel de adevărată ca un pumnal care-ți străpunge inima.
— Am condus Puterea. A fost atât de ușor.
— Așa ceva n-ar trebui să fie cu putință, șuiera Sheriam, tulburată, cercetând-o cu privirea. N-ar trebui nici măcar să-ți amintești că ai izbutit să conduci. Măcar ai scăpat nevătămată. Simt că încă mai ai înzestrarea, la fel de mult ca și înainte.
— Din ce-mi spui, s-ar zice că e primejdios, răspunse șovăielnic Nynaeve, iar Sheriam șovăi și ea.
— Se crede că nu e nevoie de avertismente, de vreme ce oricum nu ții minte nimic, acolo înăuntru, dar… Acest ter’angreal a fost găsit în vremea Războaielor Troloce. În arhive există însemnări despre primele cercetări. Prima soră care a pătruns a fost înzestrată cu cele mai puternice mijloace de apărare, fiindcă nimeni nu știa ce avea să se întâmple. Și-a păstrat amintirile, așa că a condus Puterea, atunci când a fost amenințată. Și a ieșit stoarsă de orice înzestrare, fără putință de a mai conduce sau măcar de a simți Adevăratul Izvor. A doua a primit și ea mijloace de apărare și a pățit același lucru. A treia a intrat neprotejată. Înăuntru a uitat tot, dar s-a întors nevătămată. De-asta toată lumea este trimisă acolo fără nici un sprijin. Nynaeve, să nu mai conduci Puterea după ce intri. Știu că e foarte greu să ții minte, dar trebuie să încerci.
Nynaeve înghiți în sec. Își amintea totul, chiar și clipele în care nu-și amintise.
— N-am s-o fac, spuse. „Dacă n-o să uit.”
Îi venea să râdă nestăpânit. Ajunseseră deja în dreptul celei de-a doua arcade. Strălucirea era la fel de puternică. Sheriam îi aruncă o ultima privire îngrijorată, apoi o lăsă singură.
— A doua oară pentru ce este. Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.
Nynaeve rămase cu ochii ațintiți la arcada argintie și sclipitoare. „De data asta peste ce-o să dau?” Celelalte așteptau, privind-o. Hotărâtă, pași înăuntru, în lumină.
Coborând privirea, rămase surprinsă să observe că purta o rochie brună, simplă, și tresări. De ce se holba la propria sa rochie? „Înapoi e o singură cale.” Rotindu-și privirea de jur împrejur, zâmbi. Se afla la marginea pajiștii din Emond’s Field, între casele cu acoperiș de stuf și drept în fața hanului Izvorul de Vin. Izvorul însuși țâșnea cu tărie din stânca singuratică ascunsa printre ierburile de pe pajiște, iar pârâiașul se scurgea către răsărit, pe sub sălciile de lângă han. Ulițele erau pustii, dar era dimineața în zori, ceea ce însemna că oamenii încă se ocupau de treburile din gospodărie. Uitându-se la han, zâmbetul i se șterse. Arata ponosit. Văruiala se cojise, un oblon atârna spart, iar printr-o spărtură din acoperiș se vedea capătul putred al unui căprior. „Ce s-o fi întâmplat cu Bran? E așa de ocupat să fie Staroste, încât a uitat să aibă grijă de han?”
Ușa se deschise și ieși Cenn Buie, care împietri în loc când o văzu. Bătrânul meșter de acoperișuri era zbârcit ca o rădăcină de stejar, dar privirea pe care i-o arunca era la fel de prietenoasă:
— Deci te-ai întors, da? Ei, mai bine ți-ai căuta iarăși de drum.
Nynaeve se încruntă, văzându-l scuipând drept la picioarele ei, apoi grăbindu-se să se îndepărteze. Cenn nu fusese niciodată un om plăcut, dar nici nu se purta de obicei atât de grosolan. Nu cu ea, cel puțin. Niciodată pe față. Urmărindu-l din priviri, văzu semne de stricăciune prin tot satul – bucăți de stuf care ar fi trebuit înlocuite, curțile pline de buruieni, ușa de la locuința jupânesei al’Caar care atârna în afară, din pricina unei balamale rupte. Clătinând din cap, intră în han. „O să-i spun vreo două vorbe lui Bran despre asta”
Sala cea mare era pustie, în afară de o singură femeie cu cosița groasă, căruntă, petrecută peste umăr. Tocmai ștergea o masă, dar după cum rămăsese în picioare, cu privirile pierdute, Nynaeve înțelese că nu era atentă la ce făcea. Încăperea părea plină de praf.