— Marin?
Marin al’Vere tresări, ducându-și o mână la gât, și făcu ochii mari. Părea cu mulți ani mai în vârstă decât își amintea Nynaeve. Părea istovită.
— Nynaeve? Nynaeve! Oh, chiar tu ești. Și Egwene? Ai adus-o înapoi? Spune-mi că da.
— Pai…, începu Nynaeve, apoi își duse o mână la cap. „Unde este Egwene?” I se părea că ar fi trebuit sa-și aducă aminte. Nu. Nu, n-am adus-o. „Înapoi e o singură cale.”
Jupâneasa al’Vere se prăbuși într-unul din scaunele cu spătarul drept.
— Nădăjduiam și eu. De când a murit Bran…
— Bran a murit?
Lui Nynaeve nu-i venea să creadă; bărbatul masiv, zâmbitor, părea să fie sortit sa trăiască veșnic.
— Ar fi trebuit să fiu aici.
Cealaltă țâșni în picioare și se duse iute să tragă cu ochiul printr-o fereastră, către pajiște și sat.
— Dacă Malena află că ești aici, vor fi necazuri. Sunt sigură că Cenn s-a dus imediat să-i spună. Acum el e Starostele.
— Cenn? Cum se poate ca bărbații ăștia cu creier de lână să-l fi ales pe Cenn?
— Din pricina Malenei. Le-a convins pe toate femeile din Sobor să-și pună bărbații să treacă de partea lui, răspunse Marin, apropiindu-și fața de fereastră cât putea de mult, încercând să privească în toate părțile în același timp. Bărbații ăștia nătângi nu vorbesc între ei despre ce gândesc. Probabil că fiecare bărbat care-a votat pentru Cenn a crezut că era singurul pe care nevastă-sa îl bătuse la cap să-l convingă și că un vot nu însemna nimic. Ei, uite că acum au aflat. Cu toții ne-am învățat lecția.
— Și cine-i Malena asta, care învârte Soborul Femeilor după bunul ei plac? N-am auzit niciodată de ea.
— E din Dealul Străjii. E Meș…, începu Marin, întorcându-se de la fereastră și frângându-și mâinile. Malena Aylar este Meștereasa, Nynaeve. Când am văzut că tu nu te întorci… pe Lumină, sper să nu afle că ești aici.
Nynaeve clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
— Marin, ți-e teama de ea. Tremuri. Ce fel de femeie este? Și de ce Soborul Femeilor a ales pe cineva ca ea?
— Probabil că am fost nebune toate, râse amar jupâneasa al’Vere. Malena a venit aici s-o vadă pe Mavra Mallen, cu o zi înainte ca aceasta să trebuiască să se întoarcă în Deven Ride, iar în noaptea aceea câțiva copii s-au îmbolnăvit și Malena a rămas să-i îngrijească, apoi oile au început să moară și Malena s-a ocupat și de asta. Părea firesc s-o alegem pe ea, dar… Nynaeve, se poartă așa de urât. Te sfredelește cu privirea până ce faci tot ce vrea ea. Se ține de tine și se tot ține până ce nu mai ai puterea să spui nu. Și mai rău. A trântit-o la pământ pe Alsbet Luhhan.
Prin mintea lui Nynaeve trecu imaginea lui Alsbet Luhhan și a soțului ei Haral, fierarul. Femeia era aproape la fel de înaltă ca el și foarte masivă, deși nu mai puțin chipeșă.
— Alsbet e aproape la fel de tare ca și Haral. Nu-mi vine să cred că…
— Malena nu-i masivă, dar e… e neîmblânzită, Nynaeve. A fugărit-o pe Alsbet pe Pajiște cu un bâț în mână și nici una dintre noi, cele care eram acolo, nu am îndrăznit să o oprim. Când au aflat, Bran și Haral au spus că trebuie să plece, chiar dacă asta însemna să se amestece în treburile Soborului. Cred că unele femei ar fi plecat urechea, dar cei doi bărbați s-au îmbolnăvit în aceeași noapte și au murit la o zi unul de celalalt, spuse Marin, mușcându-și buzele și privind în jurul ei de parcă se temea să n-o audă cineva; coborî glasul. Malena i-a îngrijit. A spus că era datoria ei, chiar dacă i se opuseseră. Și am văzut… am văzut cu ochii mei semințe de cernușcă cenușie în leacurile pe care le-a luat cu ea după aceea.
— Dar…, începu Nynaeve, cu un oftat de uimire, ești sigură, Marin? Ești convinsă?
Cealaltă încuviință, gata gata să izbucnească în plâns.
— Marin, dacă bănuiai măcar că femeia asta l-a otrăvit pe Bran, cum ai putut să nu spui Soborului?
— A spus că Bran și Haral nu pășeau în Lumină, îngăimă Marin, fiindcă vorbeau așa despre Meștereasă. A spus că de-asta au și murit; că i-a părăsit Lumina. Tot timpul vorbește despre păcate. A spus că Paet al’Caar a păcătuit și el, vorbind împotriva ei după moartea lui Bran și a lui Haral. Dar n-a spus altceva decât că nu e la fel de pricepută la Vindecări așa cum erai tu, dar ea i-a desenat pe ușă Colțul Dragonului, în văzul tuturor, cu un cărbune. Cei doi băieți ai lui au murit în mai puțin de-o săptămână – când mama lor s-a dus să-i trezească, i-a găsit morți. Biata Nela. Am găsit-o rătăcind prin sat, râzând și plângând în același timp, urlând că Paet era Cel Întunecat și că-i omorâse băieții. Paet s-a spânzurat a doua zi, mai spuse ea, cutremurându-se și coborând glasul, încât Nynaeve de-abia o mai putea înțelege. Mai sunt încă patru fete aici, sub acoperișul meu. În viață, Nynaeve. Înțelege ce-ți spun. Sunt încă în viață și tot așa vreau să rămână.
Nynaeve simți o răceală în oase.
— Marin, nu poți îngădui așa ceva. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi”, se auzi glasul, dar ea îl alungă. Dacă femeile din Sobor rămân împreună, puteți scăpa de ea.
— Împreună împotriva Malenei? râse Marin, dar râsul ei aducea cu un suspin. Tuturor ne e teamă de ea. Dar se pricepe la copii, în ultima vreme s-ar zice că e mereu câte un copil bolnav, dar Malena face tot ce poate. Aproape nimeni nu murea de boală când erai tu Meștereasă.
— Marin, ascultă-mă. Nu înțelegi de ce se îmbolnăvește mereu câte un copil? Dacă nu vă poate face să vă temeți de ea, vă face să credeți că aveți nevoie de ea pentru copii. Ea e de vină, Marin. La fel ca și pentru moartea lui Bran.
— Nu e cu putință, șuieră Marin. N-ar face așa ceva. Nu cu cei mici.
— Ba da, Marin… „Înapoi e…” – dar Nynaeve alungă gândul fără milă. E cineva din Sobor care nu se teme? Cineva care poate să dea ascultare?
— Toata lumea se teme, răspunse cealaltă. Dar Corin Ayellin te-ar putea asculta și dacă pleacă urechea, mai poate trage după ea încă două sau trei. Nynaeve, dacă găsim îndeajuns de multe femei care să te-asculte, vrei să fii din nou Meștereasa noastră? Cred că tu ești singura care nu s-ar lăsa înfricoșată de Malena, chiar dacă totul se dă pe față. Nici nu știi cum e.
— Da, vreau. „Înapoi e… Nu! Sunt oamenii mei!” Ia-ți mantia și hai la Corin.
Marin nu prea voia să părăsească hanul, dar după ce Nynaeve izbuti s-o scoată afară, începu să se furișeze din ușă în ușă, cu umerii aduși, privind încoace și încolo. Înainte să fi făcut jumătate din drum, Nynaeve văzu o femeie înaltă și deșirată care venea cu pași mari din cealaltă parte a pajiștii, către han, retezând capetele buruienilor cu o nuia groasă de salcie. Așa osoasă cum era, emana forță și hotărâre. Avea o gură subțire și aspră. Cenn Buie pășea grăbit în urma ei.
— Malena, zise Marin, trăgând-o pe Nynaeve între două case și vorbind în șoaptă de parcă se temea ca femeia să nu le audă, chiar și de la depărtare. Știam că Cenn se va duce la ea.
Ceva o făcu pe Nynaeve să privească peste umăr. În spatele ei se afla o arcadă argintie, care se întindea de la o casă la cealaltă și sclipea puternic. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.” Marin scoase un țipăt înfundat.
— Ne-a văzut. Lumina să ne-ajute, vine încoace.
Femeia cea înaltă o apucase pe pajiște, lăsându-l pe Cenn în urmă, neștiind încotro să se îndrepte. Dar pe chipul Malenei nu se vedea nici urmă de nehotărâre. Pășea încet, de parcă nu era nici o speranță de scăpare. Zâmbetul crud de pe chip i se lățea cu fiecare pas. Marin o trase pe Nynaeve de mânecă.