— Trebuie să fugim. Trebuie să ne-ascundem, Nynaeve, haide. Probabil că Cenn i-a spus cine ești. Nu suporta să audă pe nimeni vorbind de tine.
Arcada argintie îi atrăgea privirile lui Nynaeve. „Înapoi e…” Scutură din cap, încercând să-și amintească. „Nu e aievea.” O privi pe Marin, cu chipul schimonosit de spaimă. „Trebuie să fii hotărâtă ca să scapi cu viață.”
— Te rog, Nynaeve. M-a văzut cu tine. M-a… văzut! Te rog, Nynaeve!
Malena se apropia fără milă. „Oamenii mei.” Arcada sclipea. „Calea de întoarcere. Nu-i aievea.”
Suspinând, Nynaeve își smulse brațul din strânsoarea lui Marin și se năpusti către sclipirea argintie. Urletul lui Marin îi răsună în urechi.
— Pe Lumină, Nynaeve, ajută-mă! AJUTĂ-MĂ!
Revărsarea de lumină o învălui.
Cu ochii pierduți în gol, Nynaeve se împletici prin arcadă, de-abia văzând ce se afla în jurul ei. Ultimul urlet al lui Marin încă-i mai răsuna în urechi. Nici nu clipi atunci când un șuvoi de apă rece i se revărsă dintr-odată pe creștet.
— Te-ai curățat de trufie deșartă. Te-ai curățat de așteptările neîntemeiate. Vii în fața noastră curată și pură, în inimă și în suflet.
Când sora cea Roșie se retrase, Sheriam veni să o ia de braț. Nynaeve tresări, apoi își dădu seama cine era. O apucă pe Sheriam de gulerul rochiei, cu ambele mâini.
— Spune-mi că nu era aievea. Spune-mi!
— A fost rău? întreba Sheriam, descleștându-i pumnii de parcă se așteptase la așa ceva. Totdeauna este mai rău, iar a treia oară e cel mai cumplit.
— Mi-am lăsat prietena… Mi-am lăsat neamul… În Puțul Osândelor, ca să mă întorc. „Lumină, te implor, fă să nu fi fost aievea. Doar nu am… trebuie s-o fac pe Moiraine să plătească! Trebuie!”
— Există mereu o pricină care să te facă să rămâi, ceva care să te împiedice sau să-ți ia ochii. Ter’angrealul țese lațuri în care să rămâi prinsă, cu ajutorul minții tale, și le țese puternice, cu neputință de rupt, mai tari ca oțelul și mai primejdioase ca orice otravă. De-asta îl folosim pentru această încercare. Trebuie să-ți dorești să devii Aes Sedai mai mult decât orice altceva pe lume, îndeajuns de mult pentru a înfrunta totul, pentru a te elibera, pentru a izbândi. Turnul Alb nu poate cere mai puțin de-atât. Iar tu trebuie să ne dai ce-ți cerem.
— Cereți multe, spuse Nynaeve, cu ochii la cea de-a treia arcadă către care o ducea femeia cu părul roșu. „A treia oară e cel mai cumplit.” Mi-e frică, șopti ea. „Ce poate fi mai cumplit decât ce-am făcut adineauri?”
— E bine, spuse Sheriam. Vrei să fii Aes Sedai, să conduci Puterea Supremă. Nimeni nu trebuie să aibă asemenea gânduri fără teamă și fără respect. Teama te va face prudentă, iar prudența te va ține în viață. Dar nimeni nu te va sili să intri și a treia oară, copilă, sfârși ea, întorcând-o pe Nynaeve cu fața la arcadă.
— Dacă nu merg mai departe, spuse Nynaeve, umezindu-și buzele cu limba, o să mă scoateți din Turn și n-o să-mi mai dați voie să mă întorc. Iar ăsta-i cel mai cumplit lucru.
Sheriam încuviință, o dată și încă o dată. Nynaeve trase aer în piept.
— Sunt gata.
— A treia oară, rosti solemn Sheriam, este pentru ceea ce va fi. Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.
În goană, Nynaeve trecu pe sub arcada.
Râzând, alerga printre vârtejuri de fluturi care se înălțau din florile sălbatice întinse, ca o pătură colorată ce-i ajungea până la genunchi, peste pajiștea din vârful dealului. Iapa ei sură se foia nervoasă, cu frâiele atârnând, la marginea pajiștii, iar Nynaeve se opri din alergat, ca să nu-și mai sperie animalul. Câțiva fluturi i se așezară pe rochie, pe florile brodate cu fir sau cu perle, iar alții începură să dea târcoale safirelor și ametistelor din părul care-i cădea liber pe umeri. La poalele dealului, salba celor O Mie de Lacuri se întindea prin orașul Malkier, reflectând cele Șapte Turnuri care ajungeau cu crestele la nori, cu flamurile Cocorului Auriu fluturând în vârf, învăluite în cețuri. În oraș erau o mie de grădini, dar ea o iubea mai presus de toate pe aceasta din vârful dealului, plină de flori sălbatice. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”
Zgomotul de copite o făcu să se întoarcă. Al’Lan Mandragoran, Regele din Malkier, descălecă de pe armăsarul său și se îndreptă spre ea, printre fluturi, râzând. Chipul său era al unui om aspru, dar zâmbetul pe care-l păstra numai pentru ea îi mai înmuia trăsăturile ca de piatră. Rămase cu ochii la el, și se tulbură când îl văzu luând-o în brațe și sărutând-o. O clipă rămase așa, pierdută, răspunzându-i la sărut. Picioarele îi atârnau în văzduh și nici nu-i păsa. Dintr-odată, însă, îl împinse și-și trase capul înapoi.
— Nu, spuse ea, împingând și mai tare. Lasă-mă. Lasă-mă jos.
Uimit, el o puse jos, iar Nynaeve se trase câțiva pași înapoi.
— Nu așa ceva, spuse ea. Nu pot înfrunta asta. Orice altceva, dar asta nu. „Te rog, fă să fie iar Aginor.” O amintire i se învolbură în minte. „Aginor?”
Nu știa de unde apăruse acel gând. Amintirile țâșneau încoace și încolo, niște bucățele schimbătoare ca gheață purtată de apele unui râu. Încercă să le prindă, încercă să se agațe de ceva.
— Iubirea mea, nu te simți bine? întrebă îngrijorat Lan.
— Nu-mi spune așa! Nu sunt iubirea ta! Nu te pot lua de soț! Rămase uimită văzându-l cum își dădu capul pe spate și începu să râdă.
— Dacă fiii noștri aud așa ceva, cum că n-am fi căsătoriți, s-ar putea tulbura, scumpă soție. Și cum să nu fii iubirea mea? Alta nu am și nici nu voi avea vreodată.
— Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă întorc chiar acum.
Deznădăjduită începu să caute arcada, dar găsi numai pajiște și cer. „Mai tare ca oțelul și mai primejdioasă ca otrava. Lan. Pruncii lui Lan. Lumină, ajută-mă!”
— Să te întorci? Unde? În Emond’s Field? Dacă vrei, am să-i trimit veste lui Morgase și am să cer o escortă.
— Singură, murmură ea, căutând în continuare. „Unde este? Trebuie să plec.” N-am să mă încurc cu asta. N-aș putea îndura. Asta nu. Trebuie să mă întorc chiar acum!
— Să te încurci cu ce, Nynaeve? Ce nu poți îndura? Nu, Nynaeve. Aici poți veni singură, dacă vrei, dar dacă Regina din Malkier ar sosi în Andor fără escorta cuvenită, Morgase s-ar tulbura, dacă nu s-ar simți de-a dreptul jignită. Doar nu vrei s-o insulți, nu? Credeam că sunteți prietene.
Nynaeve se simți de parcă cineva ar fi lovit-o în cap, de mai multe ori, amețind-o.
— Regină? spuse ea șovăielnic. Și avem și copii?
— Ești sigură că te simți bine? Poate ar trebui să te duc la Sharina Sedai.
— Nu, se feri ea, trăgându-se iarăși înapoi. Fără Aes Sedai. „Nu e aievea. De data asta n-am să mă las. Nu!”
— Ei, foarte bine, spuse el fără să se grăbească. Ești soția mea, cum să nu fii regina? Aici suntem în Malkier, nu în vreun regat de la miazăzi. Ai fost încoronată acolo, într-unul din cele Șapte Turnuri, atunci când ne-am schimbat și inelele.
Fără să-și dea seama, Lan își ridică mâna stângă. Pe arătător purta un inel simplu, de aur. Nynaeve își coborî privirea spre propria sa mână, spre inelul pe care știa că avea să-l zărească, apoi își strânse palma în cealaltă, fără să poată spune dacă o făcea ca să-l ascundă, pentru a se convinge că nu era cu adevărat acolo sau pentru a nu-l mai pierde niciodată.
— Acum îți amintești? continuă el, și întinse brațul, ca pentru a o mângâia pe obraz, dar ea se trase înapoi încă șase pași; Lan oftă. Bine, iubirea mea, cum dorești. Avem trei copii, deși numai unul mai este cu adevărat mic. Maric îți ajunge aproape până la umăr și nu se poate hotărî ce-i place mai mult – caii sau cărțile. Elnore a început deja să facă exerciții ca să le sucească mințile băieților, atunci când n-o bate la cap pe Sharina întrebând-o când o să fie îndeajuns de mare să plece în Turnul Alb.