— Elnore era numele mamei mele, spuse ea încet.
— Așa mi-ai zis atunci când l-ai ales. Nynaeve…
— Nu, de data asta nu mă mai las. Asta nu. Nu vreau!
În spatele lui, printre copacii de la marginea pajiștii, zări arcada argintie. N-o văzuse mai înainte pentru că era ascunsă printre crengi. „Înapoi e o singură cale.” Se întoarse către ea.
— Trebuie să plec.
Lan o prinse de mâna și, dintr-odată, i se păru că picioarele i se preschimbaseră în stane de piatra. Nu se putea desprinde.
— Draga mea, nu știu de ce ești tulburată, dar, orice-ar fi, spune-mi și am să fac tot ce trebuie. Știu că nu sunt cel mai bun dintre soți. Când te-am întâlnit, eram aspru și singuratic, dar tu ai izbutit să mă înmoi… măcar puțin.
— Ești cel mai bun soț dintre toți, șopti ea, în timp ce, îngrozită, începu să-și amintească de viața pe care o avuseseră împreună, de râs și de lacrimi, de certuri aprige și de împăcări dulci; amintirile nu erau limpezi, dar le simțea crescând mai puternice, mai pline de viață. Nu pot.
Arcada era acolo, la câțiva pași. „Înapoi e o singură cale. Nu șovăi.”
— Nynaeve, nu știu ce se-ntâmplă, dar simt că te pierd. Nu pot îndura asta, spuse el, mângâind-o pe păr; închizând ochii, ea își apăsă obrazul de degetele lui. Rămâi cu mine, pe vecie.
— Aș vrea să rămân, răspunse încet Nynaeve. Aș vrea să rămân cu tine.
Când deschise ochii, arcada dispăruse… „O singură cale”.
— Nu! Nu!
— Ce te tulbură? o întrebă Lan, întorcând-o cu fața spre el. Trebuie să-mi spui ca să te pot ajuta.
— Nu e aievea.
— Nu e aievea? Înainte să te întâlnesc, credeam că numai sabia este aievea. Uită-te în jur, Nynaeve. E adevărat. Orice vrei tu putem face să se adeverească împreună, tu și cu mine.
Curioasă, ea își plimbă privirea de jur împrejur. Pajiștea era încă acolo. Cele Șapte Turnuri se înălțau încă deasupra celor O Mie de Lacuri. Arcada dispăruse, dar în rest nu se schimbase nimic. „Aș putea rămâne aici. Cu Lan. Nu s-a schimbat nimic.” Gândurile i se învârtejeau în minte. „Nu s-a schimbat nimic. Egwene e singură în Turnul Alb. Rand va conduce Puterea și va înnebuni. Și cu Mat și Perrin, cum rămâne? Își mai pot lua viețile înapoi, fie și o mică parte? Iar Moiraine, cea care ne-a distrus, e încă liberă și nevătămată.”
— Trebuie să mă întorc, șopti ea.
Nemaiputând să îndure durerea oglindită pe chipul lui, se îndepărtă. Plină de hotărâre, își alcătui în minte imaginea unui boboc de floare, un boboc alb crescut pe o creangă de mărăcini. Spinii și-i desena ascuțiți, nemiloși, dorindu-și să-i simtă în carne, simțindu-se ca și cum atârna deja între crengile tufișului. Glasul lui Sheriam Sedai îi răsună în gând undeva, departe, spunându-i că era primejdios să încerce să conducă Puterea. Bobocul se deschise, iar saidar o umplu de lumină.
— Nynaeve, spune-mi ce s-a-ntâmplat.
Glasul lui Lan o zăpăci, dar se forță să nu-l asculte. Trebuia să mai existe o cale de întoarcere. Privind țintă înspre locul în care fusese arcada, încercă să găsească vreo urmă, dar nu era nimic.
— Nynaeve…
Încercă să-și aducă aminte imaginea arcadei, să-i dea forma și s-o alcătuiască până la cel mai mic amănunt. Un cerc de metal sclipitor, plin de o strălucire ca o văpaie de zăpadă. I se păru că o vede tremurând în fața ei, între ea și copaci, apoi dispăru. Ba era acolo, ba dispărea, ba se vedea iarăși…
— …Te iubesc…
Absorbi saidar, trăgând în piept unda Puterii Supreme până când simți că plesnește. Strălucirea care-o umplea, care se revarsă împrejurul ei, o orbea. Arșița părea s-o mistuie. Arcada tremurătoare deveni mai clară, mai puternică, apăru întreagă înaintea ei. Focul și durerea păreau s-o cuprindă; i se păru că oasele îi ard și își simți capul ca pe un cuptor.
— …Din toată inima…
Alergă spre arcada argintie, fără să-și îngăduie să se uite înapoi. Fusese convinsă că lucrul cel mai cumplit pe care-l auzise vreodată avea să fie strigătul de ajutor al lui Marin al’Vere, părăsită, dar acum acela i se părea dulce ca mierea, pe lângă glasul înspăimântat al lui Lan care-o urmarea.
— Nynaeve, te rog nu mă părăsi.
Strălucirea albicioasă o mistui.
Goală, Nynaeve se împletici pe sub arcadă și căzu în genunchi, cu colțurile buzelor lăsate în jos, suspinând, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Sheriam îngenunche lângă ea. Nynaeve întoarse capul și o fulgeră din priviri.
— Te urăsc! reuși să îngaime, furioasă, înghițind în sec. Le urăsc pe toate femeile Aes Sedai!
Sheriam oftă ușor, apoi o ridică în picioare.
— Copila mea, aproape toate care trec prin asta spun cam același lucru. Nu e puțin lucru să fii silită să-ți înfrunți temerile. Dar asta ce-i? întrebă ea dintr-odată, întorcându-i palmele în sus.
Mâinile lui Nynaeve tremurară din pricina unei dureri neașteptate, pe care n-o mai simțise până atunci. În palma fiecărei mâini, chiar la mijloc, se afla înfipt câte un spin lung și negru. Sheriam îi scoase cu grijă. Nynaeve simți atingerea răcoroasă a femeii, care-i aducea Tămăduirea. În urma fiecărui spin rămaseră cicatrice mici, pe dosul mâinii și în palmă. Sheriam se încruntă.
— N-ar trebui să rămână urme. Și cum de te-ai ales numai cu doi, și încă înfipți așa de bine, drept în mijloc? Dacă te-ai fi prins într-un tufiș de mărăcini, ar fi trebuit să fii plină de zgârieturi și de spini.
— Ar trebui, încuviință cu amărăciune Nynaeve. Poate că m-am gândit că plătisem și-așa destul.
— Mereu există un preț, răspunse femeia Aes Sedai. Haide, acum. Pe primul l-ai plătit. Vino să-ți iei răsplata.
Și o împinse ușor înainte. Nynaeve își dădu seama că mai erau și alte Aes Sedai în încăpere. Apăruse și Suprema, cu etola ei dungată, înconjurată de șapte surori cu șalurile pe umeri, fiecare din altă Ajah. Toate erau cu ochii la Nynaeve. Amintindu-și ce-i spusese Sheriam, înainta cu pași mici și îngenunche în fața Supremei, care avea în mână ultimul pocal. Încet, încet, i-l turnă pe creștet.
— Te-ai curățat de Nynaeve al’Maera din Emond’s Field. Te-ai curățat de toate chingile care te leagă de lume. Vii în fața noastră curată și pură, în inimă și în suflet. Ești Nynaeve al’Maera Aleasă a Turnului Alb.
Înmânându-i pocalul altei surori, Suprema o ridică pe Nynaeve în picioare.
— De-acum ești a noastră. Soarta a pecetluit-o.
În ochii Supremei părea să se reflecte o strălucire întunecată. Nynaeve se înfioră, dar nu pentru că era goală și udă.
24
Prieteni noi, dușmani vechi
Egwene o urmă pe Aleasa pe coridoarele Turnului Alb. Pereții, la fel de albi ca și exteriorul, erau acoperiți de tapiserii și tablouri, iar podeaua era alcătuită din dale aranjate după diferite modele. Rochia albă a Alesei era aidoma cu a ei, cu excepția celor șapte dungi înguste, colorate, de la poale și de la mâneci. Privind rochia, Egwene se încruntă. Trecuse o zi de când Nynaeve îmbrăcase și ea rochia Aleselor, dar părea să nu se bucure deloc de asta, nici de inelul auriu, în forma de șarpe care-și înghițea coada, semn al noului ei rang. Egwene n-o întâlnise decât de câteva ori și, de fiecare dată, privirile lui Nynaeve erau umbrite, de parcă văzuse niște lucruri pe care-și dorea din tot sufletul să nu le fi văzut.