— Dar te cunosc de când mă știu, Elaida, spuse Elayne de parcă nu-i venea să creadă. M-ai văzut crescând și ai făcut grădinile să înflorească în timpul iernii, ca să am unde să mă joc.
— Copilă, acolo erai Domnița-Moștenitoare. Aici ești novice. Trebuie să înveți asta. Cândva ai să fii măreață, dar trebuie să înveți.
— Da, Aes Sedai.
Egwene rămase uimită. Dacă s-ar fi găsit cineva s-o dojenească și pe ea astfel, în fața celorlalte, s-ar fi înfuriat.
— Gata, acum plecați amândouă.
Se auzi dangătul adânc și răsunător al unui clopot, iar Elaida își lăsă capul într-o parte. Soarele urcase cam la jumătatea drumului său pe cer.
— Revărsatul, spuse ea. Grăbiți-vă, dacă nu vreți s-aveți parte și de alte dojeni. Iar tu, Elayne, treci pe la Mai-Marea peste novice, în cancelarie, după ce-ți termini corvezile. Novicele nu vorbesc cu femeile Aes Sedai decât dacă li se cere. Hai, fuguța! O să întârziați. Fuga!
Cele doua fete o luară la fugă, sumețindu-și poalele rochiilor. Egwene trase cu ochiul la Elayne, care se înroșise, dar părea foarte hotărâtă.
— Am să ajung eu Aes Sedai, spuse încet Elayne; părea un legământ.
În urma lor, Egwene o auzi pe Aes Sedai începând:
— Mi s-a dat de înțeles, fetițo, că ai fost adusa aici de Moiraine Sedai.
Ar fi vrut să stea să asculte, ca să afle dacă nu cumva Elaida avea să întrebe de Rand, dar întreg Turnul Alb răsuna de dangătele Revărsatului, iar ea avea treabă de făcut, așa că alergă după cum i se poruncise.
— Am să ajung eu Aes Sedai, mârâi, la rândul său, iar Elayne îi aruncă un zâmbet fugar, de înțelegere; iuțiră pasul.
Când plecă, în cele din urmă, de pe podeț, Min își simți cămașa lipită de spate. Nu din pricina arșiței soarelui, ci a întrebărilor înflăcărate ale Elaidei. Se uita peste umăr, ca să fie sigură că femeia Aes Sedai nu se ținea după ea, dar n-o mai zări nicăieri.
De unde știa oare că Moiraine fusese cea care-o chemase? Min fusese convinsă că taina era cunoscută numai de ea, Moiraine și Sheriam. Și toate întrebările despre Rand. Nu-i venise ușor să rămână netulburată și mereu la pândă, în timp ce-i spunea sus și tare femeii Aes Sedai că nu auzise niciodată de el și nu știa nimic. „Ce-o fi vrând de la el? Pe Lumină, dar Moiraine ce vrea? Ce-i cu el? Scumpă Lumină, nu vreau să mă îndrăgostesc de un bărbat pe care l-am văzut o singură dată. Și încă un fermier!”
— Orbi-te-ar Lumina, Moiraine, mormăi ea, ieși odată de unde te-ai ascuns și spune-mi pentru ce m-ai adus aici, ca să pot pleca!
Singurul răspuns pe care-l primi fu ciripitul melodios al păsărelelor. Strâmbându-se, plecă să găsească un loc în care să se mai răcorească.
25
Cairhien
Orașul Cairhien era așezat pe coline, lângă Râul Alguenya, iar Rand îl zări prima dată dinspre dealurile de la miazănoapte, în lumina soarelui amiezii. Încă i se mai părea că Elricain Tavolin și cei cincizeci de soldați erau ca niște Străjeri – încă și mai mult de când traversaseră podul la Gaelin; pe măsură ce mergeau spre miazăzi, deveneau din ce în ce mai scorțoși – dar Loial și Hurin nu păreau deranjați, așa că încercă și el să rămână calm. Cercetă orașul care era la fel de mare ca și altele pe care le văzuse. Râul era plin de corăbii trupeșe și barje late, iar pe celălalt mal se vedeau o sumedenie de grânare înalte, însă, în spatele zidurilor mari și cenușii, Cairhien părea împărțit după o schemă foarte precisă. Zidurile formau un pătrat, iar o latură mergea de-a lungul râului. Înăuntrul zidurilor se ridicau, după un plan la fel de precis, turnurile ce se avântau spre cer, de douăzeci de ori mai înalte decât zidurile, însă chiar și de pe deal Rand vedea că la vârf erau toate crenelate.
Dincolo de zidurile orașului, de la un mal la altul al râului, era o puzderie de străzi, care se întretăiau la întâmplare și forfoteau de oameni. Rand aflase de la Hurin că se chemă Talpă; la început fusese câte un sat-piață pentru fiecare poartă a orașului, dar de-a lungul timpului se uniseră într-unul singur, un talmeș-balmeș de ulițe și ulicioare care duceau în toate direcțiile.
Când Rand și ceilalți pătrunseră în Talpă, Tavolin îi puse pe câțiva soldați să le croiască drum prin mulțime, strigând și dând pinteni cailor, ca și cum ar fi vrut să îi calce în picioare pe cei care nu se grăbeau să se dea la o parte. Oamenii se îndepărtau din calea lor, abia aruncându-le o privire, de parcă era ceva cât se poate de obișnuit. Cu toate acestea, Rand se trezi zâmbind.
Hainele oamenilor erau cel mai adesea ponosite, însă multe erau colorate și, de altfel, totul fremăta de viața. Neguțătorii ambulanți își lăudau marfa, iar vânzătorii chemau oamenii să se uite la lucrurile așezate pe mesele din fața prăvăliilor. Bărbierii, neguțătorii de fructe, cei care ascuțeau cuțite, bărbați și femei care se ofereau să îți facă tot felul de servicii sau să îți vândă o mie de lucruri se plimbau agale prin mulțime. În tot acel vacarm se auzea muzica de la niște case; la început Rand crezu că sunt hanuri, dar pe firmele din față erau înfățișați bărbați care cântau la flaut sau la harfă, făceau tumbe sau scamatorii și, chiar dacă erau mari, nu aveau ferestre. Cea mai mare parte a caselor din Talpă păreau a fi din lemn, până și cele foarte înalte, iar multe erau noi, chiar dacă prost făcute. Rand rămase cu gura căscată în fața unora de șapte caturi sau mai mult; se legănau ușor, chiar dacă oamenii care tot intrau și ieșeau în graba nu păreau să bage de seamă.
— Țărani, murmură Tavolin, uitându-se drept în față, scârbit. Uită-te la ei, cum au fost stricați de obiceiuri străine. Nu ar trebui să fie aici.
— Dar unde ar trebui să fie? întrebă Rand. Ofițerul se uită furios la el și dădu pinteni calului, plesnind din bici ca să îndepărteze mulțimea.
Hurin îi atinse brațul.
— E vorba de Războiul Aiel, Senior Rand. Se uită în jur, ca să se încredințeze că nu-l aude nici un soldat. Multor fermieri le-a fost frică să se întoarcă în ținuturile lor de lângă Osia Lumii și au venit aici. De asta are Galldrian râul plin de barje cu grâne din Andor și Tear. De la răsărit nu vin nici un fel de recolte, pentru că acolo nu mai sunt ferme. Totuși, e mai bine să nu pomenești nimic despre asta celor din Cairhien, Seniore. Le place să creadă că războiul nu a avut loc sau, cel puțin, că l-au câștigat.
În pofida biciului lui Tavolin, fură siliți să se oprească și să lase să treacă o procesiune ciudată. Vreo șase bărbați care băteau în tobe și dănțuiau deschideau calea unui șir de păpuși uriașe, fiecare o dată și jumătate cât oamenii care le mânuiau cu ajutorul unor prăjini lungi. Bărbați și femei de statură gigantică, încoronați și îmbrăcați în robe lungi și bogat împodobite, făceau plecăciuni către mulțime printre siluetele unor animale curioase. Un leu cu aripi. Un țap care mergea pe picioarele din spate, cu doua capete care scoteau foc, judecând după fâșiile de hârtie purpurie care le atârnau din gură. Ceva ce părea a fi pe jumătate pisică și pe jumătate vultur, și încă unul cu cap de urs și trup de om, pe care Rand îl luă drept troloc. Mulțimea ovaționa și râdea când treceau făloși pe lângă ei.
— Cel care l-a făcut n-a văzut în viața lui un troloc, mormăi Hurin. Are capul prea mare și e prea slab. Probabil că nici nu crede că există, cum nu crede nici în existența celorlalte animale. Singurii monștri în care cred cei din Talpă sunt Aielii.
— E vreun festival? întrebă Rand. Nu vedea nici un alt semn în afară de procesiune, dar i se părea că trebuie să fie un motiv pentru toate astea. Tavolin le porunci soldaților să își continue drumul.