— E la fel în fiecare zi, răspunse Loial. Mergând pe lângă cal, cu sipetul învelit în pătură încă prins de șa, Ogierul atrăgea la fel de multe priviri ca și marionetele. Cred că Galldrian își ține oamenii potoliți distrându-i. Le dă Menestrelilor și muzicienilor Darul Regelui, o sumă foarte generoasă, ca să vină aici în Talpă și plătește pentru cursele de cai care se țin în fiecare zi de-a lungul râului. Seara sunt câteodată și artificii. Părea dezgustat. Fruntașul Haman spune că Galldrian este un ticălos. Clipi des, dându-și seama de ceea ce spusese și privi de îndată împrejur să vadă dacă îl auzise vreun soldat. Se părea însă că nu.
— Artificii, zise Hurin, dând din cap. Am auzit că Artificierii au întemeiat aici o breaslă, la fel ca în Tanchico. Când am mai fost pe aici nu m-a deranjat deloc să văd artificiile.
Rand clătină din cap. Nu văzuse niciodată artificii atât de complicate încât să fie nevoie de un Artificier. Auzise că plecaseră din Tanchico doar ca să dea spectacole pentru suverani. Se afla într-un loc tare ciudat.
Când ajunseră la arcada înaltă și pătrată a porții orașului, Tavolin le porunci să se oprească și descălecă lângă o casă scundă de piatra, lipită de zid. Avea ambrazuri în loc de ferestre și o ușă grea, cu drugi de fier.
— Doar o clipă, Senior Rand, spuse ofițerul. Aruncă hățurile unuia dintre soldați și dispăru înăuntru.
Rand aruncă o privire precaută spre soldați – stăteau țepeni în două șiruri lungi; se întrebă ce ar fi făcut dacă ei trei ar fi încercat să plece – și profită de acest prilej ca să cerceteze orașul care se întindea în fața lui.
Cairhien nu avea nimic din tumultul din Talpă. Străzile pavate și atât de largi încât oamenii păreau mai puțini decât erau de fapt se încrucișau în unghiuri drepte. Ca și la Tremonsien, dealurile fuseseră tăiate în trepte. Trăsuri și lectici acoperite, unele având flamuri cu însemnul unei Case, mergeau fără grabă pe străzi. Oamenii umblau tăcuți, îmbrăcați în haine închise, fără nici o pată de culoare, doar ici și colo câteva fâșii colorate pe pieptul unui surtuc sau al unei rochii. Cu cât erau mai multe fâșii, cu atât mersul persoanei cu pricina era mai mândru, dar nimeni nu râdea, nimeni nu zâmbea. Casele erau toate de piatră, iar ornamentațiile erau în linii și unghiuri drepte. Pe străzi nu se vedea nici măcar un neguțător ambulant și până și prăvăliile păreau triste – firmele erau mici și în fața lor nu zăreai nici un fel de marfă.
Acum vedea mai deslușit marile turnuri. Erau înconjurate de schele de lemn, care mișunau de oameni ce puneau alte și alte pietre, ca să le înalțe și mai mult.
— Turnurile fără capăt din Cairhien, murmură Loial abătut. Da pe vremuri erau atât de înalte încât își meritau numele. Când Aielii au pus stăpânire pe Cairhien, cam pe când te-ai născut tu, turnurile au ars, s-au sfărâmat și s-au prăbușit. Nu văd nici un Ogier printre zidari. Nici unui Ogier nu i-ar plăcea să muncească aici – cei din Cairhien nu vor nici un fel de podoabă – dar când am mai fost pe aici erau și Ogieri.
Tavolin ieși din casă, însoțit de un alt ofițer și de doi conțopiști, unul ducând un catastif mare, legat în lemn, iar altul o tavă cu obiecte de scris. Ofițerul era și el ras în cap, ca Tavolin, deși probabil chelia îl scăpase de păr mai mult decât briciul. Cei doi ofițeri se uitară la Rand, apoi la sipetul ascuns de pătura vărgată a lui Loial, apoi din nou la Rand. Nici unul nu întrebă ce se afla sub pătură. Tavolin se uitase adesea la povara lui Loial pe drumul dinspre Tremonsien spre Cairhien, dar nu întrebase nimic. Celălalt ofițer se uită și la sabia lui Rand și își țuguie puțin buzele.
Tavolin îl prezentă pe celălalt ofițer ca fiind Asan Sandair, după care rosti cu glas tare:
— Seniorul Rand din Casa al’Thor din Andor și slujitorul lui, pe nume Hurin, precum și Loial, Ogier din steddingul Shangtai. Conțopistul care ținea catastiful îl deschise, iar Sandair scrise numele în el, cu litere rotunde.
— Trebuie să te întorci la această casă de strajă până mâine la aceeași ora, Seniore, zise Sandair, lăsându-l pe cel de-al doilea conțopist să presare puțin nisip peste cele scrise, și să ne spui la ce han stai.
Rand aruncă o privire la străzile liniștite din Cairhien și apoi la forfota din Talpă.
— Știți vreun han bun pe acolo? Arătă cu capul spre Talpă.
Hurin făcu semn să tacă și se aplecă spre el.
— Nu e o idee bună, Senior Rand, îi zise el în șoaptă. Dacă stai în Talpă, or să fie convinși că pui ceva la cale.
Rand își dădu seama că amușinarul avea dreptate. Sandair rămăsese cu gura căscată, iar Tavolin ridicase din sprâncene și amândoi se uitau iscoditor la el. Ar fi vrut să le spună că nu are nimic de-a face cu Jocul lor, însă se mulțumi să zică:
— O să luăm camere în oraș. Putem pleca?
— Firește, Senior Rand. Sandair făcu o plecăciune. Dar… hanul?
— O să-ți dau de știre de îndată ce găsim unul. Rand îl struni pe Roșcat, apoi se opri. Răvașul lui Selene îi foșnea în buzunar. Trebuie să găsesc o femeie din Cairhien. Domnița Selene. E frumoasă și de vârsta mea. Nu știu din ce Casă e.
Sandair și Tavolin schimbară o privire, după care Sandair spuse:
— O sa cercetez, Seniore. Poate o să aflu ceva până mâine când te întorci.
Rand dădu din cap a încuviințare și intră în oraș, urmat de Loial și de Hurin. Nu prea fură băgați în seamă, deși pe străzi erau puțini oameni călare. Nici măcar Loial nu atrase prea mult atenția. Lumea își vedea de treburi aproape cu ostentație.
— Crezi că mi-au luat-o în nume de rău pentru că am întrebat de Selene? îl întrebă Rand pe Hurin.
— Nu știi niciodată cu ăștia din Cairhien. Par să creadă că totul are legătură cu Daes Dae’mar.
Rand ridică din umeri. Se simțea de parcă toată lumea se uita la el. De-abia aștepta să aibă un surtuc simplu și bun și să nu mai pretindă că e altcineva.
Hurin cunoștea mai multe hanuri din oraș, deși, de fiecare dată când fusese la Cairhien, își petrecuse cea mai mare parte a timpului în Talpă. Amușinarul îi conduse la un han numit Apărătorul Zidului Dragonului; pe firma era înfățișat un bărbat încoronat cu piciorul pe pieptul unui alt bărbat și cu sabia la gâtul acestuia. Bărbatul care era la pământ avea părul roșu.
Un rândaș veni să le ia caii, uitându-se pe furiș la Rand și la Loial când credea că nu îl vede nimeni. Rand își spuse să înceteze cu închipuirile; nu era cu putință ca toata lumea din oraș să facă parte din Jocul acela. Și chiar dacă ar fi fost așa, el n-avea nimic de-a face cu asta.
Sala mare era curată, mesele erau așezate la fel de precis cum părea să fie totul în oraș, iar oamenii erau puțini. Aruncară o privire spre nou-veniți și se întoarseră numaidecât la vinul lor, cu toate acestea, Rand avea impresia că încă se uita la ei și asculta. Un foc mic ardea în căminul mare, deși ziua era călduroasă.
Hangiul era un bărbat rotofei și mieros, cu o singură fâșie verde pe surtucul cenușiu. Tresări când îi văzu, dar Rand nu fu deloc mirat. Loial, care ducea sipetul învelit în pătura vărgată, trebui să se aplece ca să intre pe ușă. Hurin era împovărat cu toți desagii și toate boccelele lor, iar haina lui roșie contrasta puternic cu culorile întunecate pe care le purtau oamenii de la mese.
Hangiul luă haina și sabia lui Rand și surâse din nou dulceag. Făcu o plecăciune, frecându-și mâinile netede.
— Îmi cer iertare, Seniore. O clipă am crezut că ești… Îmi cer iertare. Nu mai am mintea de altădată. Dorești camere, Seniore? Mai făcu o plecăciune, mai puțin adâncă, în fața lui Loial. Mă numesc Cuale, Seniore.