„A crezut că sunt Aiel”, își spuse Rand ursuz. Ar fi vrut să plece din Cairhien. Dar era singurul loc unde Ingtar i-ar fi putut găsi. Iar Selene zisese că o să-l aștepte în Cairhien.
Dură puțin până fură gata camerele; Cuale le explică, cu prea multe zâmbete și plecăciuni, că era nevoie să mute un pat pentru Loial. Rand ar fi vrut să stea toți în aceeași odaie, însă văzând privirile indignate ale hangiului și stăruințele lui Hurin – „Trebuie să le arătăm acestor oameni că știm la fel de bine ca și ei ce se cuvine, Senior Rand” – acceptă să ia două camere, una pentru el, cu o ușă de trecere între ele.
Odăile erau foarte asemănătoare, doar că a lor avea două paturi, unul pe măsura lui Loial, în timp ce a lui avea un singur pat, și acela aproape la fel de mare ca celelalte două, cu stâlpi groși și pătrățoși care mai că atingeau tavanul. Scaunul cu perniță și spătar înalt și policioara cu cele trebuincioase pentru spălat erau și ele masive și pătrățoase, iar dulapul de lângă perete era atât de încărcat, încât părea că mai are puțin și o să se prăbușească peste el. Cele două ferestre de lângă pat dădeau în strada aflată două caturi mai jos.
De îndată ce hangiul plecă, Rand deschise ușa ca să intre Loial și Hurin.
— Locul ăsta mă înnebunește, le spuse. Toata lumea se uită la tine de parcă te bănuiesc de ceva necurat. Mă duc înapoi în Talpă, măcar un ceas. Cel puțin acolo oamenii râd. Care din voi vrea să stea primul de strajă?
— Stau eu, se grăbi să răspundă Loial. Vreau să citesc puțin. Chiar dacă nu am văzut nici un Ogier, asta nu înseamnă că pe aici nu e nici un zidar din steddingul Tsofu. Nu e departe de oraș.
— Probabil că vrei să te întâlnești cu ei.
— Ah… nu, Rand. Și-așa data trecută mi-au pus o mulțime de întrebări, de ce am ieșit singur din stedding și tot așa. Dacă au primit vești de la steddingul Shangtai… Cred că o să rămân aici să citesc.
Rand clatină din cap. Uita tot timpul că, de fapt, Loial fugise de acasă ca să vadă lumea.
— Și tu, Hurin? E muzică în Talpă, și râsete. Pun rămășag că acolo nimeni nu joacă Daes Dae’mar.
— N-aș fi atât de convins, Senior Rand. În orice caz, mulțumesc că m-ai poftit, dar mai bine nu. Sunt așa de multe bătăi – și omoruri – în Talpă, de duhnește. Înțelegi ce vreau să spun. Nu s-ar lua niciodată de un Senior, de bună seamă; dacă ar face așa ceva, soldații ar tăbărî pe ei. Dar, dacă îmi îngădui, aș vrea să mă duc să beau ceva în sala mare.
— Hurin, știi prea bine că nu trebuie să îmi ceri voie.
— Cum spui, Seniore. Amușinarul se înclină.
Rand trase adânc aer în piept. Dacă nu aveau să plece curând din Cairhien, Hurin avea să înceapă să facă plecăciuni în stânga și în dreapta. Și dacă Mat și Perrin vedeau așa ceva, aveau să îi dea tot timpul peste nas.
— Sper că Ingtar nu va întârzia. Dacă nu vine repede, va trebui să ducem noi Cornul înapoi la Fal Dara. Atinse răvașul lui Selene prin haină. Așa va trebui. Loial, n-o să stau mult, ca să apuci și tu să vezi orașul.
— Cred că e mai bine să nu ies, spuse Loial.
Hurin coborî odată cu Rand. Când ajunseră în sala mare, Cuale făcu o plecăciune în fața lui Rand și îi întinse o tavă pe care erau trei pergamente împăturite și pecetluite. Rand le luă, căci se părea că asta aștepta hangiul de la el. Pergamentele erau moi și netede la atingere. Scumpe.
— Ce sunt astea? întrebă el.
Cuale se înclină din nou.
— Invitații, firește, Senior Rand. De la trei din Casele nobiliare. Mai făcu o plecăciune și se îndepărtă.
— Cine ar putea să îmi trimită mie invitații? Rand le răsuci în mână. Nimeni de la masă nu ridică privirea, dar tot avea impresia că toți stau cu ochii pe el. Nu cunoștea pecețile. Nici una dintre ele nu era cea cu semiluna și stele pe care o folosise Selene. Cine ar putea ști că sunt aici?
— Toată lumea, Senior Rand, zise Hurin cu glas scăzut. Părea că simte și el că sunt urmăriți. Străjile de la poarta orașului de-abia așteaptă să răspândească vestea că un Senior străin a venit în Cairhien. Rândașul, hangiul… toată lumea spune ce știe acolo unde cred că le va fi de cel mai mare ajutor.
Cu o strâmbătură, Rand făcu doi pași și aruncă invitațiile în foc. Se aprinseră numaidecât.
— Eu nu joc Daes Dae’mar, spuse, îndeajuns de tare cât să audă toți. Nici măcar Cuale nu se uită la el. Nu am nimic de-a face cu Marele Joc. Am venit aici ca să mă întâlnesc cu niște prieteni.
Hurin îl apucă de braț.
— Te rog, Seniore. Vorbea repede și șoptit. Te rog să nu mai faci asta.
— Să nu mai fac? Chiar crezi că o să mai primesc și altele?
— Sunt convins. Lumină, îmi aduci aminte de atunci când Teva s-a înfuriat așa de tare din pricina unei viespi care îl bâzâia că a lovit cu piciorul în cuib. Probabil că acum toți cei de aici sunt încredințați că ești amestecat în Joc. Ba chiar că ai un rol însemnat, dacă tăgăduiești că iei parte la el. Fiecare Senior și fiecare doamna din Cairhien ia parte la Joc. Amușinarul aruncă o privire spre invitațiile care se răsuceau în flăcări și se crispa. Și cu siguranță ți-ai transformat în dușmani cele trei Case. Nu sunt niște Case mari, altminteri nu s-ar fi grăbit așa, dar sunt totuși nobili. Trebuie să răspunzi la toate invitațiile pe care o să le primești de acum înainte, Seniore. Refuză-le, dacă vrei – deși or să facă tot felul de presupuneri legate de cele pe care le refuzi. Și de cele pe care le primești. Firește, dacă le refuzi pe toate sau dacă le primești pe toate…
— Nu vreau să am de-a face cu așa ceva, zise Rand încetișor. O să plecam din Cairhien cât mai curând cu putință. Își vârî mâinile în buzunare și mototoli răvașul de la Selene. Îl scoase și îl netezi de haină. Cât mai curând cu putință, murmură, punându-l la loc în buzunar. Du-te să-ți iei ceva de băut, Hurin.
Ieși furios din han, fără să știe prea bine pe cine era furios: pe el însuși, pe Cairhien și Marele Joc, pe Selene pentru că dispăruse sau pe Moiraine. Ea începuse toata povestea asta, furându-i hainele și dându-i în schimb haine de Senior. Chiar și acum, când credea că scăpase de ele, femeile Aes Sedai izbuteau să se bage în viața lui, fără ca măcar să fie acolo.
Se întoarse pe poarta prin care intrase în oraș, căci nu cunoștea alt drum. Un bărbat care stătea în fața casei de strajă îl văzu – haina colorată pe care o purta era neobișnuită și era și mai înalt decât cei din Cairhien – și intră zorit, însă Rand nu băgă de seamă. Era atras de râsetele și muzica din Talpă.
Haina lui roșie brodată atrăgea privirile în oraș, însă în Talpă nu sărea deloc în ochi. Mulți dintre cei care umblau pe ulițele ticsite erau îmbrăcați în culori la fel de întunecate ca oamenii din oraș, dar la fel de mulți purtau roșu, albastru, verde sau auriu – unele culori erau atât de vii încât ar fi fost vrednice de Spoitori – iar cele mai multe femei aveau rochii brodate și eșarfe sau șaluri colorate. Hainele pretențioase erau adesea ponosite și nu le veneau bine, de parcă ar fi fost făcute pentru altcineva, dar, chiar dacă vreunul se uita la haina lui elegantă, nimeni nu părea să i-o ia în nume de rău.
Trebui să se oprească din pricina unei alte procesiuni de păpuși uriașe. În timp ce toboșarii băteau în darabane și dănțuiau, un troloc cu rât de porc și colți se lupta cu un bărbat ce purta o coroană pe cap. După câteva lovituri date la întâmplare, trolocul se prăbuși la pământ în râsetele și uralele privitorilor.