Rand scoase un mormăit. „Nu mor atât de ușor.”
Aruncă o privire pe ușă într-una din casele mari și fără ferestre. Spre mirarea lui, părea să fie o singură cameră foarte mare, cu o deschizătură în mijloc, pe unde se vedea cerul și înconjurată de balcoane, cu un fel de tribună lată la capăt. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Balcoanele și podeaua erau pline-ochi de oameni care priveau la cei de pe tribună. Le cercetă pe măsură ce trecea pe lângă ele și văzu scamatori, muzicanți, tot felul de saltimbanci și chiar și un Menestrel, cu mantia peticită, recitând cu glas solemn o poveste din Marele Alai pornit pe urmele Cornului.
Aceasta îl făcu să se gândească la Thom Merrilin; nu mai zăbovi acolo. Amintirile despre Thom erau întotdeauna foarte dureroase. Thom îi fusese prieten. Un prieten care murise pentru el. „Dar eu am fugit și l-am lăsat să moară.”
Într-o altă casă, o femeie înveșmântată în niște robe albe și largi făcea să dispară lucrurile dintr-un coș și să reapară în altul, apoi să dispară din mâinile ei în rotocoale de fum. Oamenii care se uitau la ea scoteau strigăte de uimire.
— Doi bănuți de aramă, Seniore, spuse un bărbat mic, cu chip de șobolan, din pragul unei uși. Doi bănuți de aramă ca să o vezi pe Aes Sedai.
— Nu prea cred. Rand se uită din nou la femeie. Un porumbel alb apăruse mâna ei. Aes Sedai? Nu. Se înclină ușor în fața bărbatului și plecă.
Tocmai își croia drum prin mulțime, întrebându-se ce să mai vadă, când, deodată, dintr-o casă cu un scamator pe firma, auzi o voce gravă și sunete de harfă.
— …Rece suflă vântul din Trecătoarea Shara; rece zace mormântul fără nume. Însă Duminică, în fiecare an, pe pietre se ivește un trandafir, o lacrimă de cristal precum roua pe o petală de floare, pus acolo de mâna gingașa a lui Dunsinin, căci ea ține legământul făcut de Rogosh Ochi-de-Vultur.
Glasul îl atrăgea de Rand de parcă ar fi fost legat de o funie. Intra; înăuntru, oamenii băteau din palme.
— Doi bănuți de aramă, Seniore, spuse un bărbat cu față de șobolan, care ar fi putut fi geamănul celuilalt. Doi bănuți de aramă ca să vezi…
Rand cotrobăi prin buzunare și îi aruncă niște monede. Merse mai departe, buimăcit, uitându-se la bărbatul de la tribună, care făcea o plecăciune în fața mulțimii ce îl aclama; cu o mână strângea harfa la piept și cu cealaltă desfăcea mantia acoperită de petice, ca și cum ar fi vrut să prindă în ea toate sunetele pe care le scoteau oamenii. Era înalt, uscățiv și deloc tânăr, cu mustăți lungi, la fel de albe ca părul de pe cap. Când își îndreptă spinarea și îl zări pe Rand, ochii lui albaștri, cu privirea pătrunzătoare, se făcură mari de uimire.
— Thom. Șoapta lui Rand se pierdu în zgomotul mulțimii.
Fără să-și ia ochii de la Rand, Thom Merrilin făcu încet semn cu capul spre o ușiță de lângă tribună. Apoi se înclină din nou, zâmbind și bucurându-se de urale.
Rand își făcu drum spre ușiță și intră. Era un mic coridor, cu trei trepte care duceau spre tribună. De partea cealaltă a tribunei erau un scamator care învârtea mingi colorate și șase saltimbanci care își suceau trupurile în toate felurile.
Thom apăru în vârful treptelor, șchiopătând, ca și cum piciorul lui drept nu se mai îndoia la fel de bine. Îi privi pe scamator și pe saltimbanci, suflă disprețuitor în mustăți și se întoarse spre Rand.
— Nu vor să audă decât Marele Alai plecat pe urmele Cornului. Te-ai aștepta ca, după câte se întâmpla în Haddon Mirk și în Saldaea, măcar unul să ceară Ciclul Karaethon. Ei, poate că nu chiar asta, dar mi-aș da singur bani ca să povestesc și altceva. Îl măsură pe Rand din cap până-n picioare. Se pare că îți merge bine, băiete. Mângâie cu degetele gulerul hainei lui Rand și își țuguie buzele. Foarte bine.
Rand izbucni în râs.
— Când am plecat din Whitebridge, eram convins că ai murit. Moiraine zicea că ești încă în viață, dar eu… Lumină, Thom, ce bine îmi pare să te văd! Ar fi trebuit să mă întorc ca să te ajut.
— Mare netot ai fi fost dacă ai fi făcut asta, băiete. Pieritul ala – se uită în jur, nu era nimeni prin preajmă însă tot coborî glasul – n-avea treaba cu mine. Mi-a lăsat o mică amintire, un picior înțepenit, după care a plecat după tine și după Mat. Nu m-ai fi putut ajuta; cel mult ai fi murit. Făcu o pauză; căzuse pe gânduri. Moiraine zicea că sunt încă în viață? E cu tine?
Rand scutură din cap. Spre nedumerirea lui, Thom părea dezamăgit.
— Într-un fel, e rău. E femeie cumsecade, chiar dacă e… Nu-și termină vorba. Deci, de fapt, o preocupa Mat sau Perrin. Nu o să întreb care din ei. Sunt băieți buni și nu vreau să știu. Rand se foi stingherit și tresări când Thom îl împunse cu un deget osos. Vreau însă să știu dacă mai ai harfa și flautul. Le vreau înapoi, băiete. La ce am acum nici un porc nu ar putea cânta.
— Le am, Thom. O să ți le aduc, îți făgăduiesc. Nu-mi vine să cred că ești în viață. Și nu-mi vine să cred că nu ești în Illian. Marele Alai se pregătește de drum. Premiul pentru cea mai iscusită istorisire a Marelui Alai plecat pe urmele Cornului.
Thom pufni.
— După ce s-a întâmplat la Whitebridge? Probabil că aș fi murit dacă m-aș fi dus acolo. Chiar de aș fi izbutit să ajung la barcă înainte să pornească, Domon și oamenii lui ar fi răspândit în tot Illianul vestea că eram urmărit de troloci. Dacă l-ar fi văzut pe Pierit, sau ar fi auzit de el, înainte ca Domon să taie odgonul… În Illian, cei mai mulți cred că trolocii și Pieriții sunt doar niște povești, dar sunt destui care ar vrea să afle de ce e cineva urmărit de ei.
— Thom, am atâtea să-ți spun.
Menestrelul îl întrerupse.
— Mai târziu, băiete. Schimba priviri cu bărbatul cu fața îngustă de la ușă. Dacă nu mă întorc să le mai spun o poveste, o să-l trimită pe scamatorul ăla și oamenii or să facă prăpăd. Vino la Ciorchinele de Struguri, chiar lângă Poarta Jangai, unde am o odaie. Întreabă pe oricine cum să ajungi acolo. O să vin și eu peste vreun ceas. Cred că vor trebui să se mulțumească cu o singură poveste. Începu să urce treptele și îi aruncă peste umăr: Să-mi aduci harfa și flautul!
26
Neînțelegeri
Rand trecu în fugă prin sala mare a Apărătorului Zidului Dragonului și urcă iute scările, rânjind când văzu privirea nedumerită a hangiului. Îi venea să rânjească tot timpul. „Thom e viu!”
Deschise cu putere ușa de la cameră și se duse drept la dulap.
Loial și Hurin își vârâră capetele înăuntru, amândoi în cămașă și cu pipa în gură, lăsând în urma lor mici dâre de fum.
— S-a întâmplat ceva, Senior Rand? întrebă Hurin neliniștit.
Rand aruncă bocceaua făcută din mantia lui Thom pe umăr.
— Cel mai bun lucru care se putea întâmpla, pe lângă venirea lui Ingtar. Thom Merrilin e viu. Și e aici, în Cairhien!
— Menestrelul de care îmi povesteai? zise Loial. E nemaipomenit, Rand. Aș vrea să-l cunosc și eu.
— Atunci vino cu mine, dacă Hurin se învoiește să stea o vreme de strajă.
— E o cinste pentru mine, Senior Rand. Hurin își scoase pipa din gură. Cei din sala mare au tot încercat să mă tragă de limba – fără să lase de înțeles că ar vrea să afle ceva anume, firește – despre cine ești, de ce am venit la Cairhien. Le-am spus că așteptăm niște prieteni, dar probabil că și-au închipuit că avem ceva de ascuns.
— Să creadă ce vor. Hai, Loial.
— Mai bine, nu. Ogierul oftă. Mai bine stau aici. Îi arătă cartea în care ținea degetul ca să nu piardă pagina. Pot să mă întâlnesc cu Thom Merrilin și altă dată.