— Loial, nu poți să stai închis aici tot timpul. Nici măcar nu știm cât o să rămânem în Cairhien. Oricum n-ai văzut nici un Ogier. Și chiar de vedem, doar nu te urmăresc, nu-i așa?
— Nu tocmai, dar… Rand, s-ar putea să mă fi pripit când am plecat așa din steddingul Shangtai. Când o să mă întorc acasă, o să am numai necazuri. Urechile i se pleoștiră. Chiar dacă aștept până când o să fiu la fel de vârstă ca Fruntașul Haman. Poate găsesc vreun stedding părăsit în care să stau până atunci.
— Dacă Fruntașul Haman nu te lasă să te întorci, poți să vii în Emond’s Field. E un loc drăguț. „E un loc foarte frumos.”
— Sunt convins, Rand, dar tot n-ar merge. Vezi tu…
— O să vorbim la vremea potrivită, Loial. Acum hai să-l vezi pe Thom.
Ogierul era o dată și jumătate cât Rand, însă Rand îl zori să se îmbrace și să coboare scările. Când ajunseră bocănind în sala mare, Rand îi făcu semn cu ochiul hangiului, apoi râse, văzând privirea descumpănită a acestuia. „Lasă-l să creadă că mă duc să iau și eu parte la nenorocitul de Joc. Lasă-l să creadă ce vrea. Thom e viu.”
După ce ieșiră pe Poarta Jangai, din partea de răsărit a orașului, toata lumea părea să știe de Ciorchinele de struguri. Rand și Loial ajunseră imediat acolo, pe o stradă liniștită pentru Talpă; trecuse de amiază.
Era o casă cu trei caturi, din lemn și cam șubredă, dar sala mare era curată și plină de oameni. Unii jucau zaruri într-un colț, iar în celalalt niște femei aruncau cu săgeți. Cei mai mulți păreau a fi din Cairhien, slabi și albi la față, dar Rand auzi și accent din Andor, precum și altele pe care nu le cunoștea. Toți purtau însă veșmintele obișnuite în Talpă, acel amestec în care se vedea limpede că oamenii de acolo veniseră din toate ținuturile. Câțiva se uitară la ei când intrară în han, dar apoi se întoarseră la treburile lor.
Hangița era o femeie cu parul la fel de alb ca al lui Thom și cu privirea pătrunzătoare; îl cercetă și pe Loial, și pe Rand.
Judecând după pielea ei măslinie și după felul cum vorbea, nu era din Cairhien.
— Thom Merrilin? Da, are o odaie aici. În capul scărilor, prima ușă la dreapta. Cred că Dena o să vă lase să îl așteptați acolo – se uită la haina roșie a lui Rand, cu bâtlani pe gulerul înalt și cu spini aurii pe mâneci, și la sabia pe care o avea la cingătoare – Seniore.
Treptele scârțâiau până și sub tălpile lui Rand, darămite sub ale Ogierului. Lui Rand i se părea că hanul nu avea să mai rămână mult timp în picioare. Găsi ușa și ciocani, întrebându-se cine era Dena.
— Intră, spuse o voce de femeie. Nu pot să deschid.
Rand deschise șovăitor ușa și băgă capul înăuntru. Un pat mare, cu așternuturile mototolite era împins în perete, iar în rest camera era ocupată de două dulapuri, mai multe cufere legate în alamă, o masă și două scaune de lemn. Femeia zveltă care stătea turcește pe pat cu fustele strânse sub ea învârtea în cerc șase mingi colorate.
— Lasă pe masă ce ai adus, zise ea, fără să-și ia ochii de la mingi. Thom o să-ți plătească după ce se întoarce.
— Dumneata ești Dena? întreba Rand.
Prinse mingile și se întoarse spre el. Era doar cu câțiva ani mai mare decât Rand, drăguță, cu pielea deschisă la culoare, ca toți cei din Cairhien, și cu părul negru, despletit, care îi ajungea până la umeri.
— Nu te cunosc. Asta e odaia mea, a mea și a lui Thom Merrilin.
— Hangița ne-a spus că ne-ai putea lăsa să-l așteptam aici pe Thom. Dacă dumneata ești Dena.
— Nu ești singur? Rand făcu un pas în cameră ca să poată să intre și Loial, iar tânăra femeie ridică din sprâncene.
— Deci s-au întors Ogierii. Eu sunt Dena. Ce dorești? Se uită cu atâta băgare de seama la haina lui Rand încât probabil că special nu adăugase „Seniore”, deși ridică din nou din sprâncene când zări bâtlanii de pe teaca și plăselele sabiei.
Rand îi arată bocceaua.
— I-am adus înapoi lui Thom harfa și flautul. Și voiam să-l văd, se grăbi el să adauge pentru că Dena părea gata să îi spună să plece. Nu l-am văzut de multă vreme.
Femeia se uită la boccea.
— Thom mereu mormăie că și-a pierdut cel mai bun flaut și cea mai bună harfă pe care le-a avut vreodată. Ai zice că e bard de Curte. Foarte bine. Puteți aștepta aici, dar eu trebuie să exersez. Thom mi-a făgăduit că săptămâna viitoare mă lasă să apar și eu în fața oamenilor. Se ridică grațios și își trase un scaun, făcându-i semn lui Loial să se așeze pe pat. Zera o să-l pună pe Thom să plătească șase scaune dacă rupi unul, prietene Ogier.
Rand îi spuse cum îi cheamă și se așeza pe celalalt scaun – care scârțâi îngrijorător chiar și sub el – și întrebă neîncrezător:
— Ești ucenica lui Thom?
Dena surâse.
— Se poate spune și așa. Începuse din nou să jongleze, iar privirea îi era ațintită asupra mingilor care se învârteau.
— N-am auzit niciodată de o femeie Menestrel, zise Loial.
— O să fiu prima. Acum mingile se roteau în două cercuri mai mici, întrepătrunse. O să văd toată lumea. Thom zice că, de îndată ce o să avem destui bani, o să mergem la Tear. Acum învârtea trei mingi cu fiecare mână. Și apoi, poate, în insulele Oamenilor Marii. Atha’an Miere plătesc bine Menestrelii.
Rand se uită în jur, la odaia plina de cufere. Nu părea a fi camera cuiva care plănuiește să plece curând. Pe pervaz era chiar și un ghiveci cu o floare în el. Privirea îi poposi pe patul pe care stătea Loial. „Asta e odaia mea, a mea și a lui Thom Merrilin.” Dena îi aruncă o căutătură sfidătoare prin cercul de mingi pe care îl rotea acum. Rand se înroși.
Își drese glasul.
— Poate ar fi mai bine să așteptam jos, începu să zică, însă ușa se deschise și intra Thom, cu mantia fâlfâind în jurul gleznelor. În spate, îi atârnau cutiile în care ținea harfa și flautul; cutiile era din lemn roșiatic, lustruite de atâta folosit.
Dena ascunse mingile în rochie și alergă să îl cuprindă pe Thom cu brațele după gât; trebui să se ridice în vârful picioarelor ca să ajungă.
— Mi-a fost dor de tine, îi zise și îl sărută.
Sărutul ținu ceva vreme, atât de mult încât Rand începu să se întrebe dacă el și Loial n-ar trebui să plece, însă chiar atunci Dena se desprinse din brațele lui Thom, oftând.
— Știi ce-a mai făcut tâmpitul ala de Seaghan? spuse Thom, uitându-se la ea. A tocmit niște mocofani care își zic „cântăreți”. Merg încoace și încolo zicând că sunt Rogosh Ochi-de-Vultur, Blaes, Gaidal Cain și… Aaa! Atârnă o bucată de pânză vopsită în spatele lor, care cică ar face mulțimea să creadă că idioții ăștia sunt într-un palat sau în trecătorile înalte din Munții Dhoom. Eu îi fac pe oameni să vadă fiecare flamură, să simtă mirosul fiecărei bătălii, să încerce fiecare emoție. Eu îi fac să creadă că sunt ei înșiși Gaidal Cain. O să vadă Seaghan ce pățește dacă îi lasă pe ăștia să meargă cu mine.
— Thom, avem oaspeți. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan. Ah, și un băiat care zice că-l cheamă Rand al’Thor.
Thom se uită la Rand pe deasupra capului ei, încruntându-se.
— Lasă-ne puțin singuri, Dena. Uite. Îi puse în mâna câteva monede de argint. Cuțitele sunt gata. Nu vrei să te duci să-i plătești lui Ivon pentru ele? Îi mângâie obrazul neted cu degetele lui noduroase. Du-te. Îți rămân îndatorat. Dena se uita urât la el, dar își puse mantia, murmurând:
— Ivon ar face bine să nu mă înșele la cântar.
— O să fie bard într-o bună zi, spuse Thom cu mândrie în glas după ce plecă. Ascultă o poveste o singură dată – doar o singură dată numai! – și apoi poate să o spună întocmai; ține minte nu numai cuvintele, ci și fiecare nuanță, fiecare ritm. E foarte iscusită la harfă și prima dată când a pus mâna pe flaut a cântat mai bine decât ai cântat tu vreodată. Puse cutiile de lemn pe unul din cuferele mai mari, după care se așeza pe scaunul rămas liber. Când am trecut prin Caemlyn, înainte să vin aici, Basel Gill mi-a zis că ai plecat însoțit de un Ogier. Printre alții. Făcu o plecăciune înspre Loial, izbutind să își fluture mantia, chiar dacă stătea pe ea. Sunt bucuros să te cunosc, Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan.