În căutarea Cornului

— Prost bătrân, murmură el.

— Da, prost bătrân, zise Zera din ușă. Thom tresări; fusese atât de cufundat în gânduri, încât nu auzise când se deschisese ușa. O știa pe Zera de ani de zile, tot venea aici în preumblările sale, iar femeia se folosea de prietenia lor ca să-i vorbească pe șleau. Un prost bătrân care ia iar parte la Jocul Caselor. Dacă nu cumva mă lasă urechile, tânărul Senior e din Andor. Precis nu e din Cairhien. Daes Dae’mar e destul de primejdios și fără să lași un Senior străin să te bage în urzelile lui.

Thom clipi des, apoi își aminti cum era îmbrăcat Rand. Haina de pe el era elegantă, vrednică de un Senior. Îmbătrânea și lăsa să treacă pe lângă el astfel de lucruri. Își dădu seama cu tristețe că stătea în cumpănă dacă să îi spună adevărul sau să o lase să creadă ce vrea. „E de ajuns să mă gândesc la Marele Joc și mă trezesc că încep să-l joc.” Băiatul nu e decât un pastor din Ținutul celor Două Râuri, Zera.

Femeia râse disprețuitor.

— Iar eu sunt Regina din Ghealdan. Ia aminte, în anii din urmă, Jocul a devenit foarte primejdios aici, în Cairhien. Nu seamănă nici pe departe cu ceea ce știi tu din Caemlyn. Acum oamenii sunt omorâți. Dacă nu ești cu băgare de seamă, cineva o să-ți taie gâtul.

— Ți-am mai spus că nu mai iau parte la Marele Joc. Au trecut douăzeci de ani de atunci.

— Da, da. Nu părea să-l creadă. Chiar și așa, chiar dacă îl lăsăm la o parte pe tânărul Senior străin – ai început să cânți pe la conacele Seniorilor.

— Plătesc bine.

— Și de îndată ce vor putea, te vor amesteca în intrigile lor. Văd un bărbat și se gândesc numaidecât cum s-ar putea servi mai bine de el. Seniorul ăsta tânăr al tău n-o să-ți fie de nici un ajutor; or să-l mănânce de viu.

Thom renunță să o mai convingă că nu mai avea de-a face cu Jocul.

— Asta ai venit să-mi spui, Zera?

— Da. Uita de Marele Joc, Thom. Însoară-te cu Dena. O să te ia de bărbat, așa osos și bătrân cum ești. Însoară-te cu ea și uita de tânărul Senior și de Daes Dae’mar.

— Mulțumesc pentru sfat, spuse el sec. „Să mă însor cu ea? Să fiu o povară pentru ea? N-o să ajungă niciodată bard cu trecutul meu în spate.” Dacă nu te superi, Zera, aș vrea să rămân puțin singur. Astă-seară o să cânt pentru Domnița Arilyn și oaspeții ei și trebuie să mă pregătesc.

Zera pufni, clătină din cap și închise ușa cu zgomot în spatele ei.

Thom bătu darabana pe masă. Cu sau fără haină, Rand nu era decât un păstor. Dacă ar fi fost mai mult decât atât, dacă ar fi fost ce bănuise Thom la un moment dat – un bărbat care conducea Puterea – nici Moiraine, nici o altă femeie Aes Sedai nu l-ar fi lăsat să plece fără să-l domolească. Cu sau fără Corn, băiatul nu era decât un păstor.

— — A ieșit din povestea asta, spuse el cu glas tare, și eu la fel.

27 Umbra din noapte

— Nu înțeleg, spuse Loial. De cele mai multe ori am câștigat. Apoi a venit Dena și m-a bătut de fiecare dată. La fiecare aruncare de zaruri. Mi-a zis că îmi dă o lecție. Ce-o fi vrut să spună cu asta?

Rand și Ogierul își croiau drum prin Talpă, după ce lăsaseră Ciorchinele de struguri în urmă. Soarele apunea, o minge roșie pe jumătate sub linia orizontului, aruncând umbre lungi în spatele lor. Ulița era pustie; doar ici și colo se mai vedeau câte o păpușă uriașă, un troloc cu coarne de țap și sabie la brâu, îndreptându-se spre ei cu cinci bărbați care mânuiau prăjinile, dar veselia zgomotoasă se auzea din alte părți ale Tălpii, unde erau tractirele și tavernele. Aici, ușile erau deja ferecate și ferestrele închise.

Rand încetă să mai mângâie cu degetele cutia de lemn în care era flautul și și-o puse în spate. „Nu mă așteptam să renunțe la tot și să mă urmeze, dar măcar ar fi putut să stea de vorbă cu mine. Lumină, ce bine ar fi dacă ar apărea Ingtar.” Își vârî mâinile în buzunar și simți răvașul lui Selene.

— Doar nu crezi că Selene… Loial făcu o pauză, stingherit. Doar nu crezi că te-a păcălit, nu-i așa? Toată lumea rânjea de parcă făcea cine știe ce șmecherie.

Rand ridică din umeri. „Trebuie să iau Cornul și să plec. Dacă îl așteptăm pe Ingtar, se poate întâmpla orice. Mai devreme sau mai târziu, Fain o să ajungă aici. Nu trebuie să mă prindă din urmă.” Bărbații cu păpușa ajunseseră lângă ei.

— Rand, zise deodată Loial, nu cred că e…

Pe neașteptate, oamenii lăsară prăjinile din mână; în loc să se prăbușească, trolocul se repezi la Rand cu mâinile întinse.

Nu avea timp să stea pe gânduri. Într-o clipă, scoase sabia din teacă. Luna se ridică deasupra lacurilor. Trolocul se dădu în spate, împleticindu-se, cu spume la gură, mârâind chiar și atunci când căzu la pământ.

Toată lumea încremeni. Apoi bărbații – Iscoade ale Celui Întunecat, de bună seamă – se uitară la trolocul care zăcea pe uliță, apoi la Rand, cu sabia în mână și la Loial, care stătea lângă el. Se întoarseră și o luară la fugă.

Rand se zgâia la troloc. Hăul îl împresurase chiar înainte să pună mâna pe plăselele sabiei; saidinul strălucea în mintea lui, chemându-l, făcându-i greață. Izbuti să facă golul să piară și își umezi buzele. Fără hău, începea să îl cuprindă frica.

— Loial, trebuie să ne întoarcem la han. Hurin e singur și… Scoase un geamăt când fu ridicat în aer de un braț gros. O mână păroasă îl apucă de gât. Zări un rât cu colți chiar deasupra capului lui. O duhoare îi ajunse la nări, un miros deopotrivă acru, dulceag și de porc.

Mâna de la gâtul lui fu smulsă la fel de iute cum îl apucase. Uluit, Rand privi degetele groase ale Ogierului care erau încleștate pe încheietura trolocului.

— Ține-te bine, Rand. Loial părea foarte încordat. Ogierul prinse cu cealaltă mână brațul de care era încă agățat Rand. Ține-te bine.

Rand fu scuturat dintr-o parte în alta cât timp Ogierul și trolocul se luptară. Dintr-odată fu eliberat. Făcu doi pași, poticnindu-se, apoi se întoarse spre troloc, cu sabia ridicată.

Loial stătea lângă trolocul cu bot de porc mistreț; îl prinsese de încheieturi și îl ținea cu brațele desfăcute, răsuflând anevoie din pricina efortului. Trolocul mârâia în limba lui aspră, aruncându-și capul pe spate, încercând sa îl prindă pe Loial cu colții. Călcâiele li se afundau în țărână.

Rand se căzni să găsească un loc unde să-l poată lovi cu sabia pe troloc fără să-l rănească și pe Loial, dar Ogierul și trolocul se tot învârteau în dansul lor ciudat și nu izbutea.

Cu un grohăit, trolocul își smulse brațul drept din strânsoarea lui Loial, însă, înainte să apuce să se elibereze de tot, Ogierul îl apucă de după gât, ca într-o îmbrățișare. Trolocul duse mâna la sabie; lama în formă de seceră era pe partea dreaptă, însă metalul întunecat începu, puțin câte puțin, să iasă din teacă. Se tot răsuceau, așa că Rand nu cuteza să lovească, de teamă să nu-l nimerească pe Loial.

„Puterea.” Avea să-i fie de folos. Cum, nu știa nici el, dar nu știa ce altceva să mai încerce să facă. Trolocul scosese pe jumătate sabia din teaca. Când lama curbată avea să iasă de tot, Loial avea să fie omorât.

Fără tragere de inima, Rand se învălui în hău. Saidinul licărea, îl ademenea spre el. Părea să-și aducă aminte, ca prin ceață, de o vreme când îi cânta, dar acum doar îl ispitea, așa cum parfumul unei flori ispitește albinele, cum mirosul de bălegar ispitește muștele. Încercă să-l atingă. Nu era nimic acolo. Era ca și cum ar fi încercat să pună mâna pe aer. Murdăria alunecă spre el, îngălându-l, dar lumina nu se revărsa înăuntrul lui. Împins de o disperare îndepărtată, încercă din nou, iar și iar. Și de fiecare dată nu dădea decât peste murdărie.