Opintindu-se, Loial îl aruncă pe troloc într-o parte, cu atâta putere încât îl proiectă direct în peretele unei case. Trolocul se lovi și își zdrobi capul, apoi se prelinse pe lângă zid, rămânând cu gâtul strâmb. Loial rămase pe loc, uitându-se la el, cu răsuflarea întretăiată.
Rand avu nevoie de puțin timp înainte să își dea seama ce se petrecuse, imediat după aceea, lăsă hăul și lumina mânjită să dispară și veni în grabă lângă Loial.
— N-am mai… omorât pe nimeni până acum, Rand. Loial tremura.
— Te-ar fi omorât el pe tine dacă nu ai fi făcut-o, îi răspunse Rand. Tulburat, privi la ulițe, la ferestrele închise și ușile ferecate. Nu se putea să fie doar doi troloci. Îmi pare rău că a trebuit să-l omori, dar altfel ne-ar fi omorât el pe noi, sau chiar mai rău.
— Știu. Însă tot nu-mi place. Chiar dacă e vorba de un troloc. Ogierul arătă spre soarele care apunea și îl apucă pe Rand de braț. Uite, încă unul.
Cu fața la soare, Rand nu vedea prea limpede, dar părea că alți câțiva bărbați cu o păpușă uriașă se îndreptau spre Loial și spre el. Doar că acum știa la ce să se uite: „păpușa” își mișca prea firesc picioarele, iar capul cu bot de animal se ridica să adulmece aerul fără ca vreunul dintre oameni să clintească prăjina. Nu credea că trolocii și Iscoadele Celui Întunecat l-ar putea zări prin umbrele înserării sau că ar putea baga de seamă ce era în jurul lui; se mișcau prea încet. Însă era neîndoielnic că urmăreau ceva și că se apropiau din ce în ce mai mult.
— Fain știe că sunt pe-aici pe undeva, zise el, ștergându-și grabnic sabia de un troloc mort. El i-a trimis după mine. Cu toate astea, îi e teamă ca lumea să nu vadă trolocii, altminteri nu i-ar fi deghizat așa. Dacă izbutim să ajungem la o uliță unde să fie oameni, o să fim la adăpost. Trebuie să ne întoarcem la Hurin. Dacă Fain îl găsește singur cu Cornul…
Îl trase pe Loial după el și se îndreptă spre cele mai apropiate râsete și cântece, dar, cu mult înainte să ajungă acolo, un alt grup de bărbați apăru în fața lor pe ulița pustie, ducând o păpușă care nu era păpușă. Rand și Loial cotiră pe altă ulicioară. Ducea spre răsărit.
De fiecare dată când Rand încerca să meargă spre cântece și râsete, se ivea un troloc care adulmeca aerul. Unii troloci te urmăreau după miros. Câteodată, acolo unde nu erau ochi care să vadă, un troloc umbla singur. I se părea adesea ca îl mai văzuse, îi înconjurau din toate părțile, ca să se încredințeze că el și Loial nu izbuteau să iasă de pe ulițele părăsite, cu ferestrele închise. Încetul cu încetul, fură siliți s-o ia spre răsărit, departe de oraș și de Hurin, departe de ceilalți oameni, de-a lungul unor drumeaguri din ce în ce mai înguste și mai întunecoase, care o duceau în toate direcțiile, în sus și în jos. Rand cerceta cu tristețe casele pe lângă care treceau, case înalte, zăvorâte pentru noapte. Chiar de ar fi bătut la o ușă până când cineva avea să deschidă, chiar de i-ar fi primit cineva înăuntru, nici o ușa nu i-ar fi putut opri pe troloci. Ar fi fost și mai multe victime.
— Rand, zise Loial în cele din urmă, nu mai avem unde să ne ducem.
Ajunseseră la marginea dinspre răsărit a Tălpii, la ultimele case. Luminile din ferestrele de la caturile de sus parcă îl zeflemiseau, dar jos era totul închis. În față se întindeau dealurile, învăluite în lumina amurgului și fără nici o casă. Totuși, nu erau pe deplin golașe. Deslușea niște ziduri palide care împrejmuiau unul din dealurile mai mari, cam la o milă depărtare, și, înăuntrul zidurilor, niște case.
— Dacă ne împing afară de aici, spuse Loial, nu mai au a se teme de cine îi vede.
Rand îi arătă zidurile din jurul dealului.
— Alea ar trebui să-i oprească pe troloci. Probabil că e conacul vreunui Senior. Poate o să ne lase să intrăm.
— Un Ogier și un Senior străin?
— Haina asta trebuie să servească la ceva, mai devreme sau mai târziu. Se uită în spate. Nu se zărea încă nici un troloc, dar, oricum, îl trase pe Loial după colț.
— Cred că este breasla Artificierilor, Rand. Artificierii își păstrează cu strășnicie secretele. Nu cred că l-ar lăsa nici pe Galldrian să intre.
— Ce necaz mai ai acum? grai un glas cunoscut de femeie. Deodată se simți un parfum înțepător în aer.
Rand făcu ochii mari de uimire: de după colț apăru Selene, cu rochia ei albă care strălucea în lumina slabă.
— Cum ai ajuns aici? Ce faci aici? Trebuie să pleci numaidecât. Fugi! Ne urmăresc niște troloci.
— Da, am văzut. Vocea îi era rece, dar liniștită. Am venit după tine și te găsesc lăsându-i pe troloci să te mâne ca pe o oaie. Oare bărbatul în mâinile căruia se găsește Cornul lui Vaiere poate îngădui așa ceva?
— Nu-l am la mine, se răsti Rand și nici nu știu cum mi-ar putea fi de ajutor dacă l-aș avea. Eroii din morminte nu trebuie să vina să mă salveze pe mine de troloci. Selene, trebuie să pleci. Acum! Se uită după colț.
La nici o sută de pași de el, un troloc își vârî capul cu coarne pe uliță, cu băgare de seamă, adulmecând. Umbra mare de lângă el era probabil un alt troloc și erau și niște umbre mai mici. Iscoade.
— Prea târziu, murmură Rand. Mută cutia în care era flautul ca să-și scoată mantia și să i-o dea lui Selene. Era suficient de lungă ca să îi acopere în întregime rochia, ba chiar matura pământul. Va trebui să o ridice ca să fugi, îi spuse. Loial, dacă nu ne lasă să intrăm, va trebui să găsim o cale să ne furișam înăuntru.
— Dar, Rand…
— Preferi cumva să îi aștepți pe troloci? Îi dădu brânci lui Loial și o apucă pe Selene de mână. Loial, găsește un drum pe care să nu ne frângem gâturile. Loial.
— Te lași tulburat, zise Selene. Nu părea să îi fie la fel de greu ca lui Rand să îl urmeze pe Loial în lumina slabă. Caută Contopirea și stăpânește-te. Cel care va să fie slăvit trebuie să știe să se stăpânească.
— S-ar putea să te audă trolocii, îi spuse Rand. Nu vreau să fiu slăvit. I se păru că aude un mormăit nemulțumit venind dinspre Selene.
Uneori călcau pe bolovani, dar, în pofida umbrelor amurgului, drumul peste dealuri nu era anevoios. Copacii, până și tufele, fuseseră de mult tăiate pentru foc. Nu mai creștea nimic în afară de iarba până la genunchi care foșnea ușor în jurul picioarelor lor. Se iscă un vânt slab. Rand își făcea griji că le-ar putea duce mirosul până la troloci.
Loial se opri când ajunse în fața zidurilor; erau de două ori mai înalte decât Ogierul, iar peste pietre era un soi de tencuială alburie. Rand aruncă o privire spre Talpă. Șiruri de ferestre luminate porneau de la marginea orașului, ca spițele unei roți.
— Loial, îi vezi? întreba el încetișor. Sunt pe urmele noastre?
Ogierul se uită spre Talpă și dădu din cap, nefericit.
— Nu văd decât câțiva, dar vin încoace. Fugind. Rand, nu cred că…
Selene îl întrerupse.
— Dacă vrea să intre, alantin, îi trebuie o ușă. Ca aceea de acolo. Arată spre o pată întunecată din zid. Rand nu era convins că e o ușă, însă când Selene trase de ea, se deschise.
— Rand, începu Loial.
Rand îl împinse spre ușă.
— Mai târziu, Loial. Și încetișor. Ne ascundem, n-ai uitat, nu? Intrară toți și închiseră ușa. Erau locașuri pentru bare de fier, dar ușa nu era zăbrelită. Nu avea cum să oprească pe cineva, însă poate că trolocii vor șovăi să intre.