Erau pe un drum care ducea în susul dealului, printre două case lungi, scunde și fără ferestre. La început crezu că sunt și ele tot din piatră, dar apoi își dădu seama că era lemn acoperit cu tencuială albă. Acum deja se întuneca, iar luna care se reflecta în ziduri dădea impresia de lumină.
— Mai bine să ne prindă Artificierii decât să încăpem pe mâna trolocilor, șopti Rand, începând să urce dealul.
— Dar tocmai asta mă căzneam să-ți spun. Am auzit că Artificierii îi omoară pe nepoftiți. Își păstrează cu strășnicie secretele, Rand.
Rand rămase țintuit locului și se uită la ușa pe care o lăsaseră în urmă. Trolocii erau încă acolo. Oricum ar fi fost, era mai bine să ai de-a face cu oameni decât cu troloci. Poate că va izbuti să îi înduplece pe Artificieri să îi lase sa plece; trolocii te omorau pur și simplu.
— Îmi pare rău ca te-am amestecat în așa ceva, Selene.
— Primejdia aduce un plus de farmec, zise ea cu blândețe. Și până acum te-ai descurcat bine. Vrei să vedem ce e mai încolo? Trecu pe lângă el. Rand o urmă; mirosul ei înțepător îl copleșea.
În vârful dealului, drumul se deschidea, preschimbându-se într-o întindere de lut netezit cu grijă, înconjurată de alte case albe, fără ferestre, cu alei înguste între ele, dar la dreapta lui Rand se înălța o casă cu ferestre, din care lumina se revărsa pe lutul deschis la culoare. Se trase înapoi în umbră în clipa în care un bărbat și o femeie apărură pe spațiul deschis, mergând agale.
Veșmintele lor nu aduceau defel cu cele din Cairhien. Bărbatul purta niște pantaloni largi, o cămașă cu mâneci la fel de largi, amândouă de un galben-stins și cu broderie. Rochia femeii, lucrată cu migală pe piept, părea a fi verde-pal, iar părul îi era strâns într-o mulțime de codițe scurte.
— Totul este pregătit, zici? întrebă femeia. Ești încredințat, Tammuz? Totul?
Bărbatul își desfăcu brațele.
— Mereu te îndoiești de mine, Aludra. Totul este pregătit. Am putea începe chiar acum.
— Porțile și ușile sunt toate ferecate? Toate?… Vocea era din ce în ce mai slabă pe măsură ce se îndepărtau.
Rand cercetă spațiul deschis, fără să recunoască mai nimic. În mijloc erau câteva zeci de tuburi verticale, fiecare de înălțimea lui și de vreun pas în curmeziș, așezate pe niște bucăți mari de lemn. Din fiecare tub ieșea o bucată întunecată și răsucită de funie, care apoi mergea până în spatele unui zid scund, vizavi de locul în care stătea Rand. De jur împrejur era o învălmășeală de rastele de lemn cu tot felul de covate și tuburi și bețe cu vârful despicat și o sumedenie de alte lucruri.
Toate artificiile pe care le văzuse el până atunci încăpeau într-o mână și nu știa prea multe despre ele, doar că pocneau cu mare zgomot sau se învârteau zbârnâind pe jos în spirale de scântei sau uneori zburau în aer. Întotdeauna Artificierii le trimiteau vorba să nu le deschidă înainte, că s-ar putea să se aprindă. Oricum, artificiile erau scumpe, iar Sfatul Satului nu ar fi lăsat pe oricine să le deschidă. Își amintea când Mat încercase să facă așa ceva; în afară de mama lui, nu mai vorbise nimeni cu el aproape o săptămână. Singurul lucru care îi era cunoscut erau funiile – fitilele. Știa că acolo trebuie să dai foc.
Aruncând o privire în spate, la ușa nezăvorâtă, le făcu semn celorlalți să vină după el și începu să ocolească tuburile. Dacă aveau să găsească un loc unde să se ascundă, voia să fie cât mai departe cu putință de ușa aceea.
Asta însemna să-și croiască drum printre rastele, iar Rand își ținea răsuflarea de fiecare dată când atingea vreunul. Lucrurile așezate acolo se clătinau la cea mai ușoara atingere, zăngănind. Toate păreau făcute din lemn, fără nici o urmă de metal. Își închipuia ce harmalaie ar fi produs dacă ar fi dat ceva jos. Se uită cu băgare de seama la tuburi; își aducea aminte ce bubuit scosese unul mare doar cât degetul lui. Dacă erau într-adevăr artificii, nu voia să stea pe lângă ele.
Loial mormăia necontenit, mai ales când atingea un rastel, apoi tresărea atât de tare încât se lovea de altul. Ogierul înainta încet, zdrăngănind și bombănind.
Selene nu era atât de speriată. Mergea nepăsătoare, de parcă ar fi fost pe o stradă din oraș. Nu se lovea de nimic, nu scotea nici un sunet, dar nici înfășurată în mantie. Albul rochiei părea mai strălucitor decât toate zidurile la un loc. Rand privi iscoditor spre ferestrele luminate, așteptându-se să se ițească vreun cap. Dacă ar fi apărut doar unul, Selene ar fi fost numaidecât văzută și s-ar fi dat alarma.
Cu toate acestea, nu era nimeni la ferestre. Rand tocmai răsufla ușurat, căci se apropiau de zidul scund – lăsând în urmă aleile și casele – când Loial se izbi de un alt rastel, chiar de lângă zid. În el erau zece bețe din ceva moale, lungi cât brațul lui Rand, din vârfurile cărora se înălțau fuioare subțiri de fum. Rastelul abia de făcu zgomot, însă bețele care ardeau mocnit căzură peste un fitil. Șuierând, fitilul luă foc, iar flacăra porni spre unul din tuburile înalte.
Rand făcu ochii mari, apoi încercă să le șoptească celorlalți:
— În spatele zidului!
Selene se arătă nemulțumită când Rand o culcă la pământ în spatele zidului, dar lui nu-i păsa. Încercă să o acopere cu trupul lui; Loial veni lângă ei. Așteptând să pocnească tubul, se întreba dacă avea să mai rămână ceva din zid. Se auzi o lovitură înfundată, pe care mai mult o simți în tremuratul pământului de sub el. Se ridică puțin, cu mare grijă, cât să se uite pe după marginea zidului. Selene îl lovi tare cu pumnii în coaste, și se smulse de sub el, blestemând într-o limbă necunoscută lui Rand, însă el aproape că nici nu-și mai dădea seama.
Un firișor de fum ieșea din vârful unuia dintre tuburi. Asta era tot. Scutură din cap, neîncrezător. „Dacă asta e tot…” Cu un bubuit ca de tunet, o floare uriașă, roșu cu alb, se deschise în înaltul cerului, după care începu să se mistuie în scântei. Rand se zgâi la ea; tocmai atunci casa luminată se umplu de larmă. Bărbați și femei care strigau se iviră la ferestre, uitându-se afară și arătând cu degetul.
Rand privi cu părere de rău la aleea întunecată, la doar câțiva pași depărtare. Ar fi fost văzuți de la primul pas. Oamenii ieșeau din casă bocănind.
Îi lipi pe Loial și pe Selene de zid, nădăjduind că aveau să pară doar niște umbre.
— Nu vă mișcați și nu vorbiți, le șopti el. E singura noastră șansă.
— Câteodată, zise Selene încetișor, dacă stai nemișcat, nimeni nu te poate vedea. Nu părea deloc îngrijorată.
De cealaltă parte a zidului se auzeau tropăituri și glasuri furioase. Cu precădere cel al Aludrei.
— Tammuz, netrebnicule! Porcule! Maică-ta era o capră! Într-o bună zi o să ne omori pe toți!
— Nu e vina mea, Aludra, se împotrivi bărbatul. Eu le-am pus pe toate la locul lor, iar iasca era…
— Nici să nu îndrăznești să deschizi gura, Tammuz! Un porc mare ca tine nu merită să stea de vorba cu oamenii! Glasul i se îmblânzi când răspunse altcuiva. Nu mai e vreme să facem altul. Galldrian trebuie să se mulțumească astă-seară cu ce a rămas. Și cu unul mai devreme. Iar tu, Tammuz! Rânduiește totul pe aici, iar mâine dimineață pleci cu căruțele să cumperi bălegar! Iar de mai faci vreo prostie astă-seară, n-o să te mai las să te îngrijești nici de bălegar!
Pașii se îndreptară spre casa luminată, însoțiți de bombănelile Aludrei. Tammuz rămase pe loc, mormăind în barbă că nu era drept.
Rand își ținu răsuflarea când bărbatul se apropie ca să ridice rastelul căzut. Din locul în care se afla, lipit de zid, Rand vedea spinarea și umerii lui Tammuz. Bărbatul nu trebuia decât să întoarcă capul și i-ar fi văzut. Încă văicărindu-se, Tammuz potrivi bețele care ardeau mocnit pe rastel, apoi se îndreptă spre casa unde erau și ceilalți.