Rand răsuflă ușurat și aruncă o privire după Tammuz, după care se trase la loc în umbră. Mai erau câțiva oameni la ferestre.
— Mai mult noroc de-atât nu ne putem aștepta să avem astă seară, zise el cu voce scăzută.
— Se spune că oamenii de seamă își fac singuri norocul, spuse Selene încetișor.
— Încetează, îi răspunse Rand, ostenit. Ar fi vrut să nu-i mai simtă atât de puternic mirosul; îi era greu să gândească limpede. Își aducea aminte și de cum îi era trupul când o culcase la pământ – moliciune și forță într-un amestec tulburător – și nici asta nu-l făcea să se simtă mai bine.
— Rand? Loial se uita după zid, în partea opusă casei luminate. Cred că mai avem nevoie de puțin noroc.
Rand veni să se uite peste umărul Ogierului. Dincolo de spațiul deschis, pe aleea care ducea la ușa fără zăbrele, trei troloci priveau cu băgare de seamă din umbră la ferestrele luminate. La o fereastră era o femeie; nu părea să-i vadă pe troloci.
— Așa deci, spuse Selene. Devine o capcană. Oamenii ăia s-ar putea să te omoare dacă te prind. Trolocii precis o vor face. Dar poate că o să izbutești să îi spinteci pe troloci înainte să apuce să țipe. Poate că apoi oamenii nu te vor mai ucide ca să-și păstreze secretele. Se prea poate să nu vrei mărire, însă doar un om de seamă ar putea izbândi acum.
— Nu ai de ce să fii așa de bucuroasă, îi zise Rand. Încerca să nu se mai gândească la cum mirosea, cum îi era pielea și aproape că fu împresurat de hău. Îl alungă. Trolocii nu păreau să-i fi zărit încă. Se întoarse și începu să se uite la cea mai apropiată alee cufundată în întuneric. De îndată ce aveau să facă o mișcare, trolocii aveau să-i vadă și avea să-i vadă și femeia de la fereastră. Trolocii și Artificierii or să se întreacă, încercând fiecare să pună primii mâna pe ei.
— Slava ta va fi motiv de bucurie pentru mine. În pofida vorbelor ei, Selene părea mânioasă. Poate că ar trebui să te las să te descurci singur o vreme. Dacă nu vrei să ai parte de slavă nici când este atât de aproape de tine, poate că meriți să mori.
Rand se feri să o privească.
— Loial, mai vezi și o alta ușă pe aleea aia?
Ogierul clătină din cap.
— E prea multă lumină aici și prea întuneric acolo. Dacă aș fi pe alee, mi-aș da seama dacă mai e.
Rand duse mâna la plăselele sabiei.
— Ia-o pe Selene cu tine. De îndată ce vezi o ușă – dacă o să vezi – strigă și o să vin și eu. Dacă nu e nici o ușă, va trebui să o ridici peste zid ca să treacă dincolo.
— Bine, Rand. În voce, i se ghicea îngrijorarea. Dar dacă ne mișcăm, trolocii or să vină după noi. Chiar de este o ușă acolo, or să fie pe urmele noastre.
— Lasă trolocii în grija mea. „Trei. Cu hăul, s-ar putea să izbutesc.” Gândul la saidin îl făcu să se hotărască. Prea multe lucruri ciudate se întâmplaseră de când îngăduise jumătății bărbătești a Adevăratului Izvor sa vină mai aproape de el. O să vin și eu de îndată ce pot. Duceți-vă. Se întoarse ca să se uite la troloci.
Zări cu colțul ochiului silueta mătăhăloasă a lui Loial, rochia albă a lui Selene, acoperită în parte de mantia lui. Unul din trolocii de dincolo de tuburi arătă agitat spre ei, însă cei trei șovăiau în continuare, aruncând priviri spre fereastra la care era femeia. „Trei. Trebuie să existe o cale. Nu hăul. Nu saidinul.”
— E o ușă! spuse slab Loial. Unul din troloci ieși din umbră, iar ceilalți doi îl urmară îndeaproape. Rand auzi ca de la mare depărtare cum femeia de la fereastră scoate un țipăt, iar Loial strigă ceva.
Fără să mai stea pe gânduri, Rand sări în picioare. Trebuia să-i oprească cumva pe troloci, altminteri aveau să-l prindă și pe el, și pe Loial și pe Selene. Înșfăcă unul din bețele fumegânde și îl aruncă spre cel mai apropiat tub. Tubul se înclină, aproape să cadă, apoi rămase prins în bucata de lemn pe care stătea; vârful era îndreptat spre troloci. Aceștia își încetiniră pașii, nepricepând ce se petrece – femeia de la fereastră țipa – iar Rand duse vârful aprins al bățului la fitil, chiar acolo unde intra în tub.
Se auzi numaidecât o lovitură înfundată, iar bucata de lemn zbură prin aer, doborându-l la pământ. Un bubuit ca de tunet răsună în noapte și o lumina orbitoare risipi întunericul.
Clipind, Rand făcu câțiva pași, împleticindu-se, tușind de la fumul gros și acru; îi țiuiau urechile. Se uita în jur, uluit. Jumătate din tuburi și toate rastelurile erau dărâmate, iar un colț al casei lângă care stătuseră trolocii fusese pur și simplu mistuită de flăcări. Nu se vedea nici urmă de troloc.
Rand auzi strigătele Artificierilor din casă. O rupse la fugă, poticnindu-se, și intră pe alee. Pe la jumătatea drumului se împiedică de ceva și își dădu seama că era mantia lui. O înhăță fără să se oprească. În spatele lui se auzeau vocile puternice ale Artificierilor.
Loial se foia nerăbdător în fața ușii deschise. Și era singur.
— Unde e Selene? întrebă Rand.
— S-a dus înapoi. Am încercat s-o prind, dar mi-a scăpat printre degete.
Rand se întoarse spre locul de unde veneau zgomotele. Îi vuiau urechile și de-abia putea desluși ce se spunea. Acum era lumină de la flăcări.
— Gălețile de nisip! Aduceți iute gălețile de nisip!
— E prăpăd! Prăpăd!
— Unii au luat-o pe acolo!
Loial îl apucă pe Rand de umăr.
— Nu-i poți fi de ajutor, Rand. Or să te prindă și pe tine. Trebuie să plecăm. Cineva se ivi în capul aleii, o umbră desenată de strălucirea focului din spate, și arătă spre ei.
— Vino, Rand!
Rand ieși pe ușă și pași în beznă. Vâlvătaia deveni din ce în ce mai palidă, până când ajunse doar o licărire în noapte, iar luminile din Talpă erau din ce în ce mai aproape. Rand mai că își dorea să apară și alți troloci, ceva cu care să se lupte. Dar nu era decât vântul nopții care unduia iarba.
— Am încercat s-o opresc, spuse Loial. Se lăsă o tăcere lungă. N-am fi putut face nimic. Ne-ar fi prins și pe noi.
Rand oftă.
— Știu, Loial. Ai făcut tot ce se putea. Merse puțin cu spatele, zgâindu-se la lumina din zare. Părea mai slabă; probabil că Artificierii începuseră să stingă pălălaia. Trebuie să o ajut cumva. „Cum? Saidinul? Puterea?” Se înfioră. Trebuie.
Trecură prin Talpă, pe ulițele luminate, învăluiți într-o tăcere care nimicea bucuria din jurul lor.
Când ajunseră la Apărătorul Zidului Dragonului, hangiul îi întinse lui Rand o tavă cu un pergament sigilat pe ea.
Rand îl luă și se holbă la pecetea de ceară alba. Stele și o semilună.
— Cine l-a adus? Când?
— O bătrână, Seniore. Acum nici un sfert de ceas. O slujnică, deși n-a zis de la ce Casă. Cuale zâmbi, ca și cum l-ar fi poftit să îi destăinuie mai multe.
— Mulțumesc, zise Rand, cu ochii încă ațintiți asupra peceții. Hangiul se uită după ei cum urcă scările, cu o privire gânditoare.
Hurin își scoase pipa din gură în clipa în care Rand și Loial intrară în odaie. Își pusese sabia scurtă și pumnalul cu lama zimțată pe masă și le ștergea cu o pânză înmuiată în ulei.
— Ai stat mult cu Menestrelul, Seniore. O duce bine?
Rand tresări.
— Ce? Thom? Da. Rupse pecetea cu degetul și citi.
Când cred că știu ce ai de gând să faci, faci cu totul altceva. Ești un bărbat primejdios. Poate ca nu va trece multă vreme înainte să fim din nou împreună. Gândește-te la Corn. Gândește-te la slavă. Și gândește-te la mine, căci ești al meu pentru totdeauna.