În căutarea Cornului

Din nou, nu era nici o semnătură, doar scrisul acela curgător.

— Oare toate femeile sunt nebune? întrebă Rand, uitându-se în tavan. Hurin ridică din umeri. Rand se așeză pe celalalt scaun, cel făcut pe măsura unui Ogier; picioarele nu îi ajungeau la podea, însă nu-i păsa. Privi sipetul acoperit cu pătură de sub patul lui Loial. „Gândește-te la slavă.” Aș vrea să vină Ingtar.

28 Un nou fir din Pânză

Perrin se uita neliniștit la munții din Pumnalul Dragonului în timp ce călărea. Drumul urca încă și părea că o să urce mereu, deși, din câte credea el, se apropiau de vârful trecătorii. De o parte era un povârniș abrupt care ducea până la un pârâu de munte, puțin adânc, ce curgea învolburat peste pietrele ascuțite; de cealaltă parte munții se înălțau în piscuri zimțate, ca niște cascade înghețate de piatră. Drumul trecea prin câmpuri de bolovani, unii cât un cap de om de mari, alții cât o căruță. Nu aveai nevoie de prea multă îndemânare ca să te ascunzi într-un astfel de loc.

Lupii spuneau că sunt oameni în munți. Perrin îi întrebă dacă erau cumva Iscoadele lui Fain. Lupii nu știau și nici nu se sinchiseau. Știau doar că Strâmbații erau undeva, în față. Încă departe, deși Ingtar îi silea să meargă foarte iute. Perrin băgă de seamă că Uno cerceta la munții din jur, întocmai ca și el.

Mat, cu arcul în spate, părea nepăsător și jongla cu trei mingi colorate, însă era mai palid ca înainte. Verin îl cerceta acum de două sau chiar de trei ori pe zi, încruntată, iar Perrin era convins că încercase să-l Tămăduiască cel puțin o dată, fără însă să izbutească. În orice caz, Verin părea acum preocupată de ceva despre care nu vorbea.

„Rand”, își spuse Perrin, uitându-se la spatele femeii Aes Sedai. Verin mergea întotdeauna în față, lângă Ingtar și mereu ar fi vrut să înainteze cu mai multă iuțeală decât îngăduia Seniorul din Shienar. „Cumva, știe ce se întâmpla cu Rand.” Imaginile de la lupi îi străfulgerau prin minte – ferme de piatră și sate în trepte, toate dincolo de crestele muntelui; lupii le vedeau tot așa cum vedeau dealurile sau pajiștile, doar că păreau să creadă că e pământ irosit. Pentru o clipă, împărtăși și el această părere de rău, amintindu-și locuri pe care două-picioare le părăsiseră de multă vreme, aducându-și aminte cum fugea printre copaci, cum i se încleștau fălcile în carnea căprioarei care se zbătea și… Se căzni să își scoată lupii din minte. „Femeile Aes Sedai or să ne distrugă pe toți.”

Ingtar veni în spate, lângă Perrin. Câteodată lui Perrin i se părea că semiluna cu colțurile ridicate de pe coiful lui Ingtar semăna cu coarnele unui troloc. Ingtar zise încetișor:

— Mai povestește-mi o dată ce ți-au spus lupii.

— Ți-am zis de zece ori, mormăi Perrin.

— Mai spune-mi o dată! Poate mi-a scăpat ceva, ceva care să mă ajute să găsesc Cornul… Ingtar trase aer în piept. Trebuie să găsesc Cornul lui Vaiere, Perrin. Mai spune-mi o dată.

Perrin nu avea nevoie să își facă ordine în gânduri; numai la asta se gândise. Așa că îi dădu drumuclass="underline"

— Cineva – sau ceva – le-a atacat noaptea pe Iscoade și i-a omorât pe trolocii pe care i-am văzut noi. Deja nu i se mai strângea stomacul. Corbii și vulturii se bucurau de pradă. Lupii îi zic Șterge-Umbră; cred că e un bărbat, dar nu s-au apropiat destul cât să-l vadă cum trebuie. Nu se tem de acest Șterge-Umbră; au mai degrabă un soi de respect pentru el. Zic că trolocii îl urmează acum pe Șterge-Umbră. Și mai spun că Fain e cu ei – chiar și după atât timp, mirosul lui Fain îi făcea greață – deci și restul Iscoadelor ar trebui să fie acolo.

— Șterge-Umbră, murmură Ingtar. Ceva de-al Celui Întunecat, precum Myrddraalul? Am văzut niște creaturi în Mană care ar fi putut fi vrednice de acest nume, dar… N-au văzut nimic altceva?

— Nu s-au apropiat de el. Nu era un Pierit. Ți-am mai zis, sunt în stare să omoare un Pierit mai repede decât omoară un troloc, chiar dacă jumătate de haită este nimicită în luptă. Ingtar, lupii care l-au văzut au spus altora, care la rândul lor au spus altora și tot așa, până a ajuns la mine. Nu știu mai multe și, după ce a trecut pe la atâția… Se opri din vorbă când Uno li se alătură.

— Aiel printre stânci, grăi bărbatul cu un singur ochi cu glas scăzut.

— Așa de departe de Pustiu? spuse Ingtar neîncrezător. Uno păru jignit, deși nu i se citea nimic pe chip, iar Ingtar adaugă: Nu, nu mă îndoiesc de ceea ce ai văzut. Sunt doar mirat.

— Nenorocitul voia să îl văd, altminteri nici n-aș fi băgat de seamă. Uno părea scârbit că trebuie să recunoască așa ceva. Și n-avea nici un văl pe față, așa că nu a plecat la ucis. Dar când vezi un blestemat de Aiel, poți fi convins că sunt o grămadă de lucruri pe care nu le vezi. Deodată holbă ochii. Arde-m-ar, nenorocitul parcă nu vrea numai să fie văzut. Arată cu degetuclass="underline" bărbatul le ieșise în cale.

Fără veste, Masema dădu pinteni calului și porni, cu lancea înainte, în galop. Nu era singurul; patru lănci ascuțite se năpustiră asupra Aielului.

— Rămâneți pe loc! strigă Ingtar. Am zis să rămâneți pe loc! O să smulg urechile celor care mai fac un pas!

Masema trase de hățuri, nemulțumit, strunindu-și calul. Ceilalți se opriră și ei, într-un nor de praf, la nici zece pași de bărbat; lăncile îl țintuiau încă pe Aiel la pământ. Aielul ridică mâna ca să dea la o parte praful care venea spre el; era singura mișcare pe care o făcuse.

Era un bărbat înalt, cu pielea înnegrită de soare și părul roșcat, tuns scurt, cu excepția unei cozi la spate care îi ajungea până la umeri. Toate veșmintele sale, de la cizmele moi, cu șireturi, care îi ajungeau până la genunchi, până la bucata de pânză legată larg în jurul gâtului, erau în nuanțe de cafeniu și cenușiu, care se confundau cu stâncile și pământul. Capătul unui arc scurt i se ițea peste umăr și de o parte a cingătorii îi atârna o tolbă plină cu săgeți. De cealaltă parte avea un cuțit lung. În mâna stângă ținea un scut rotund din piele și trei sulițe scurte, cam cât jumătate din el, dar cu vârfurile la fel de lungi ca ale lăncilor oamenilor din Shienar.

— Nu am cimpoieri care să cânte, le spuse bărbatul cu un zâmbet, însă dacă vreți să dănțuiți… Nu-și schimbă poziția, dar Perrin își dădu seama că este pregătit. Mă numesc Urien, din septul celor Două Vârfuri al Aielilor Reyn. Sunt o Pavăză Roșie. Să vă aduceți aminte de mine.

Ingtar descălecă și se îndreptă spre el, scoțându-și coiful. Perrin nu șovăi decât o clipă înainte să se dea și el jos de pe cal și să îl urmeze. Nu putea pierde ocazia de a vedea de aproape un Aiel. Care să se poarte ca un Aiel cu văl pe față. În toate poveștile, Aielii erau la fel de primejdioși ca și trolocii – în unele se zicea chiar că ar fi Iscoade ale Celui Întunecat – dar surâsul lui Urien nu era defel amenințător, deși părea gata să sară asupra lor. Avea ochi albaștri.

— Seamănă cu Rand. Perrin se uită în jur ca să vadă dacă li se alăturase și Mat.

— Poate că Ingtar are dreptate, adăugă Mat cu glas slab. Poate că Rand e într-adevăr Aiel.

Perrin dădu din cap a încuviințare.

— Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile.

— Așa e. Mat părea că vorbește despre cu totul altceva.

— Suntem amândoi departe de casă, îi zise Ingtar Aielului și noi, cel puțin, nu am venit ca să ne batem. Perrin își schimbă părerea despre zâmbetul lui Urien; bărbatul părea cu adevărat dezamăgit.

— Cum dorești. Urien se întoarse spre Verin, care tocmai descăleca, și îi făcu o plecăciune curioasă, înfigându-și pintenii în pământ și întinzând brațul drept, cu palma în sus. Glasul îi deveni respectuos. Înțeleapto, apa mea îți aparține.