Verin dădu hățurile unuia dintre soldați. Se apropie și îl privi cercetător pe Aiel.
— De ce îmi spui așa? Mă iei drept Aiel?
— Nu, înțeleapto. Dar semeni cu cele care au mers până la Rhuidean și au supraviețuit. Anii nu lasă urme asupra înțeleptelor ca asupra celorlalte femei sau bărbați.
O străfulgerare de curiozitate apăru în privirea femeii Aes Sedai, dar Ingtar zise nerăbdător:
— Suntem pe urmele trolocilor și a Iscoadelor Celui Întunecat, Urien. I-ai zărit cumva?
— Troloci? Aici? Lui Urien începură să îi sclipească ochii. Este unul din semnele despre care vorbesc profețiile. Când trolocii vor ieși din nou din Mană, vom părăsi Ținutul întreit și ne vom lua înapoi pământurile din vechime. Dinspre călăreți se auziră murmure. Urien se uită la ei cu o mândrie care făcea să pară că le vorbește de la mare înălțime.
— Ținutul întreit? zise Mat.
Lui Perrin i se părea că e și mai palid; nu neapărat bolnav, ci ca și cum n-ar fi văzut multă vreme lumina soarelui.
— Voi îi ziceți Pustiul, răspunse Urien. Pentru noi este Ținutul întreit. O piatra de încercare, care să ne călească; un ținut potrivnic, care să ne arate de ce suntem vrednici; și o pedeapsă pentru păcat.
— Ce păcat? întrebă Mat. Perrin își ținu răsuflarea, așteptându-se ca sulițele din mâna lui Urien să se îndrepte spre ei.
Aielul ridică din umeri.
— A fost atât de demult, încât nimeni nu-și mai aduce aminte. Doar înțeleptele și căpeteniile clanurilor, dar nici ei nu vor să vorbească despre asta. Probabil că a fost un mare păcat dacă nu vor să ne spună și nouă, iar Creatorul ne pedepsește în consecință.
— Troloci, stârni Ingtar. Ai văzut troloci?
Urien clatină din cap.
— Dacă i-aș fi văzut, i-aș fi ucis, dar nu am văzut decât cer și stânci.
Ingtar scutură din cap, pierzându-și interesul, însă Verin îl întrebă, cu încordare în glas.
— Acest Rhuidean. Ce este? Unde este? Cum sunt alese fetele care merg acolo?
Urien se posomorî și privirea i se întunecă.
— Nu îți pot spune, înțeleapto.
Fără voia lui, Perrin duse mâna la secure. Era ceva în vocea lui Urien. Și Ingtar era gata să apuce sabia, iar călăreții începură să murmure. Dar Verin se duse spre Aiel, până când aproape că îi atinse pieptul, și îl privi drept în ochi.
— Nu sunt o Înțeleaptă precum cele pe care le cunoști tu, Urien, spuse ea apăsat. Sunt Aes Sedai. Zi-mi ce știi despre Rhuidean.
Bărbatul care fusese gata să înfrunte douăzeci de bărbați părea acum că vrea să fugă de aceasta femeie durdulie, cu păr cărunt.
— Nu-ți pot spune decât ceea ce știe toata lumea. Rhuidean e în ținuturile Aielilor Jenn, al treisprezecelea clan. Nu-ți pot zice decât numele lor, nu pot vorbi despre ei. Nimeni nu are voie să meargă acolo afară de femeile care râvnesc să devină înțelepte și de bărbații care râvnesc să fie căpetenii de clan. Poate că Aielii Jenn îi aleg pe cei potriviți; nu știu. Mulți pleacă într-acolo; puțini se întorc, iar aceia sunt primiți drept ceea ce sunt – înțelepte sau căpetenii de clan. Nu-ți pot spune nimic altceva, Aes Sedai. Nimic altceva.
Verin continua să se uite la el, țuguindu-și buzele. Urien își ridică privirea spre cer, ca și cum se căznea să-și amintească.
— Acum o să mă omori, Aes Sedai?
Verin clipi.
— Ce?
— Acum o să mă omori? Una din profeții spune ca, dacă mai înșelăm vreodată încrederea femeilor Aes Sedai, ne vor omorî. Știu că puterea dumitale este mai mare decât a înțeleptelor. Aielul începu deodată să râdă, fără veselie. Avea o privire de nebun. Cheamă fulgerele, Aes Sedai. O să dansez cu ele.
Aielul credea că va muri și nu-i era teamă. Perrin își dădu seama că stătea cu gura căscată și o închise cu un pocnet.
— Ce n-aș da, murmură Verin, uitându-se la Urien, să te am în Turnul Alb sau cel puțin să te fac să vorbești. Oh, fii fără de grijă. N-o să-ți fac nici un rău. Doar dacă vrei să-mi faci tu mie rău, dacă tot pomenești de dans.
Urien părea uluit. Îi privi pe cei din Shienar, călare pe cai, de jur împrejurul lui, ca și cum bănuia că e un vicleșug la mijloc.
— Nu ești una din Fecioarele Lăncii, zise el încetișor. Cum aș putea să lovesc o femeie care nu s-a însoțit cu lancea? Nu este îngăduit, doar dacă nu ar trebui să-mi apar viața, dar și atunci aș prefera să fiu rănit, numai să nu fac așa ceva.
— De ce ești aici, atât de departe de ținuturile tale? îl întrebă Verin. De ce ai venit la noi? Ai fi putut rămâne printre stânci și nici n-am fi știut că ești aici. Aielul se codi, iar Verin adăugă: Spune-mi cât poți. Nu știu ce fac înțeleptele voastre, însă eu n-o să-ți fac nici un rău și nici n-o să te oblig să faci ce nu vrei.
— Așa zic și înțeleptele, zise Urien sec, dar nici măcar căpeteniile de clan nu îndrăznesc să nu le facă pe plac. Părea că își alege cuvintele cu mare luare-aminte. Caut… pe cineva. Un bărbat, își plimbă privirea peste Perrin, Mat, cei din Shienar; nici unul nu era cel căutat. Cel care vine odată cu zorii. Se spune că venirea lui va fi prorocită de semne. Mi-am dat seama după armuri că sunteți din Shienar, iar dumneata aduceai a înțeleaptă, deci m-am gândit că aș putea afla ceva despre întâmplările de seamă, întâmplările care să îi vestească venirea.
— Un bărbat? Glasul lui Verin era blând, dar privirea îi era tăioasă. Care sunt aceste semne?
Urien scutură din cap.
— Se spune că le vom recunoaște când vom auzi de ele, tot așa cum îl vom recunoaște și pe el când îl vom vedea, căci va fi însemnat. Va veni de la apus, de dincolo de Osia Lumii, dar va fi din sângele nostru. Va merge la Rhuidean și ne va scoate din Ținutul întreit. Luă o sulița cu mâna dreaptă. Soldații duseră și ei mâna la săbii, în scârțâit de metal, iar Perrin își dădu seama că apucase din nou securea. Mânioasă, Verin le făcu semn să se potolească. Urien trasă un cerc în țărână cu vârful suliței, apoi îl împărți în două cu o linie șerpuitoare dintr-o parte în alta. Se spune că sub acest semn va birui.
Ingtar se uită încruntat la semn, fără să pară că-l recunoaște, dar Mat mormăi ceva în barbă, iar Perrin simți cum i se usucă gura. „Vechiul însemn al Aes Sedai.”
Verin șterse semnul cu piciorul.
— Nu-ți pot spune unde este, Urien, și n-am auzit de nici un semn care te-ar putea călăuzi până la el.
— Atunci o să caut mai departe. Nu era o întrebare, dar, Urien așteptă până când Verin încuviință, dând din cap, după care se uită mândru și sfidător la cei din Shienar și le întoarse spatele. Plecă și dispăru printre stânci, fără să mai arunce nici o privire în urmă.
Unii dintre soldați începură să bodogăne. Uno zicea ceva despre „nenorocitul ăsta de Aiel nebun”, iar Masema mârâia că ar fi trebuit să îl lase pe Aiel corbilor.
— Am irosit timp prețios, rosti Ingtar cu voce tare. Trebuie să mergem mai iute, ca să recuperăm întârzierea.
— Da, spuse și Verin, trebuie să mergem mai iute.
Ingtar se uită la ea, dar femeia Aes Sedai privea țintă în jos, acolo unde piciorul ei ștersese semnul.
— Descălecați, porunci el. Puneți armurile pe caii de povară. Acum suntem în Cairhien. Nu vreau ca oamenii să creadă că am venit să ne luptăm cu ei. Grăbiți-vă!
Mat se aplecă spre Perrin.
— Crezi?… Crezi că vorbea despre Rand? Știu că pare o nebunie, dar până și Ingtar crede că Rand e Aiel.