— Nu știu, răspunse Perrin. De când cu femeile Aes Sedai, totul e o nebunie.
Verin vorbi încet, ca pentru sine, cu ochii încă ațintiți în pământ.
— Trebuie să fie o parte, dar cum? Oare Roata Timpului țese fire în Pânză de care noi nu știm nimic? Sau Cel Întunecat atinge din nou Pânza?
Perrin simți fiori reci pe șira spinării.
Verin ridică privirea spre soldații care își scoteau armurile.
— Grăbiți-vă, porunci ea cu mai multă asprime în glas decât Ingtar și Uno laolaltă. Trebuie să ne grăbim!
29
Seanchan
Geofram Bomhald încerca să nu ia în seamă mirosul caselor care ardeau și leșurile care zăceau întinse în praful uliței. Byar, împreună cu un Alai de o sută de bărbați cu mantii albe, intra în sat pe urmele lui. Erau jumătate dintre cei pe care-i avea cu el. Legiunea fusese împărțită și trimisă în multe locuri – prea multe, după părerea sa, după cum prea multe dintre grupuri erau comandate de Inchizitori. Însă poruncile pe care le primise fuseseră limpezi: supune-te Inchizitorilor.
În satul la care ajunseseră nu întâlniseră cine știe ce împotrivire; numai vreo șase case fumegau. Hanul era încă în picioare, din câte observa, clădit din piatră și văruit în alb, ca aproape toate clădirile din Șesul Almoth. Oprindu-se în fața hanului, își plimbă privirile de la ostaticii pe care soldații săi îi adunaseră lângă fântână la spânzurătoarea înaltă care spurca pajiștea satului. Fusese ridicată în grabă – era doar un băț lung proptit în alte bețe înfipte în pământ – dar de ea atârnau deja treizeci de leșuri, ale căror veșminte fluturau în bătaia vântului. Printre cei mai în vârstă, se aflau și niște trupuri mici, de copil. Până și Byar făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă.
— Muadh! tună el, și un bărbat cărunt se desprinse iute din rândul celor care păzeau ostaticii; Muadh căzuse cândva în mâna Iscoadelor Celui Întunecat – chipul său brăzdat de cicatrice îi tulbura până și pe cei mai dârji. Asta ai făcut-o tu, Muadh, sau Seanchanii?
— Nici eu, dar nici ei, Senior Căpitan, răspunse Muadh, cu un glas aspru și de-abia auzit. E un alt cadou primit de la Iscoade.
— Că doar n-au făcut-o ăia de-acolo, se încruntă Bornhald, arătând spre ostatici. Copiii nu mai arătau la fel de îngrijiți ca atunci când o porniseră la drum, în Tarabon, dar păreau de-a dreptul spilcuiți pe lângă gloata zdrențăroasă care se ghemuia la pământ sub ochii lor neobosiți – bărbați în zdrențe și cu bucăți de armură pe ei, cu chipurile posomorâte, rămășițe din armata din Tarabon, trimisă împotriva invadatorilor de la Capul Toman.
— Sătenii spun ca purtau mantii precum cele din Tarabon, răspunse Muadh, după o clipă de șovăială, alegându-și cuvintele cu grijă. Era și un bărbat masiv printre ei, cu ochii cenușii și mustăți lungi, care pare aidoma cu Copilul Earwin, precum și un flăcăiandru care încerca să-și ascundă chipul frumușel cu ajutorul unei bărbi aurii și lupta cu brațul stâng. Ai zice că era Copilul Wuan, Senior Căpitan.
— Inchizitorii! scuipă Bornhald; Earwin și Wuan erau unii dintre cei pe care fusese silit să-i dea pe mâna Inchizitorilor. Le mai văzuse și înainte tacticile, dar era prima dată când dădea peste leșuri de copii.
— Dacă așa spune Seniorul Căpitan…, murmură Muadh, de parcă încuviința din tot sufletul.
— Dă leșurile jos, spuse obosit Bornhald. Dă-le jos și ai grijă ca sătenii să afle că nu va mai muri nimeni.
„Decât dacă vreun neghiob nu se hotărăște să facă pe curajosul, pentru că femeia lui îl privește, și mă silește să dau un exemplu pentru ceilalți.” Descălecă, privindu-i iarăși pe ostatici, iar Muadh se îndepărtă în grabă, cerând o scară și cuțite. Avea și alte treburi, nu numai zelul mult prea mare al Inchizitorilor. Își dorea să izbutească să nu se mai gândească deloc la ei.
— Nu ni se prea împotrivesc, Senior Căpitan, spuse Byar, nici cei din Tarabon și nici ce-a rămas din armatele din Doman. Sar la noi ca niște șobolani încolțiți, dar fug de îndată ce le răspunde cineva.
— Hai să vedem cum ne descurcam cu străinii, Byar, înainte să-i disprețuim pe oamenii ăștia, da? răspunse Bornhald, văzând pe fețele ostaticilor o privire înfrântă, pe care o avuseseră încă dinainte să vina ai lui. Pune-l pe Muadh să-mi aleagă unul, adăugă el, știind că fața lui Muadh era îndeajuns pentru a-i face să se înmoaie pe aproape toți cei care-l întâlneau. Cel mai bine ar fi un ofițer. Unul care pare suficient de deștept pentru a spune ce-a văzut fără să inventeze, dar și tânăr ca să nu fie foarte dârz. Și spune-i să nu se poarte cu prea mare blândețe, da? Să-l facă pe dușman să creadă că i-am pus gând rău, mai rău decât în visele sale cele mai negre, dacă nu mă convinge să-l cruț.
Aruncă frâiele unuia dintre copii și intră cu pași mari în han. Era acolo și hangiul – mare minune – un bărbat umil, transpirat, cu cămașa murdară atât de strânsă pe burtă, încât broderia roșie părea gata să se desprindă și să cadă. Bornhald îi făcu semn să plece; cu coada ochiului, zări o femeie și niște copii adăpostindu-se într-un cotlon, până ce hangiul cel gras îi luă pe sus și-i duse de-acolo.
Bornhald își scoase mănușile și se așeză la una din mese. Știa prea puține despre străini, despre invadatori. Așa le spunea toată lumea, cel puțin cei care nu începeau să bâiguie felurite prostii despre Artur Aripă-de-Șoim. Cât despre străinii înșiși, știa că ei își spuneau Seanchan și Hailene. Avea îndeajuns de multe cunoștințe despre graiul din vechime ca să înțeleagă ce însemnă al doilea cuvânt – „Cei care sosesc mai întâi” sau „Înaintașii”. Își mai spuneau și Rhyagelle, „Cei sosiți acasă”, și vorbeau despre Corenne, „Reîntoarcerea”. Aproape că era îndeajuns ca să-l facă să creadă poveștile despre armatele lui Artur Aripă-de-Șoim. Nimeni nu știa de unde veniseră Seanchanii, ci numai că sosiseră pe corăbii. Le ceruse și oamenilor din Seminția Mării să-i spună ce aflaseră, dar nu îi dezvăluiseră nimic. Regatul Amador nu era foarte binevoitor cu Atha’an Miere, iar aceștia, la rândul lor, îi erau ostili. Așa că despre Seanchani nu știa decât ceea ce auzise de la oameni precum cei de-afară, gloate înfrânte, puse pe fugă, care vorbeau, cu ochii mari și scăldați în sudoare, de bărbați care porneau la lupta călare nu doar pe cai, ci și pe monștri uriași, care aveau cu ei alți monștri și femei Aes Sedai care să facă pământul să se crape sub picioarele dușmanilor.
Auzind zgomot de pași la intrare, făcu să i se aștearnă pe chip un rânjet ca de lup, dar era numai Byar, nu și Muadh. Alături de el se afla un Copil, cu spatele drept și cu coiful cuibărit în scobitura brațului – Jeral, despre care Bornhald credea că era la o sută șaizeci de mile depărtare. Peste armură, tânărul purta o mantie de felul celor din Doman, brodată cu albastru la poale, și nu mantia albă a Copiilor.
— Muadh tocmai vorbește cu un tinerel, Senior Căpitan, spuse Byar. Iar Copilul Jeral tocmai a sosit cu o veste.
Bornhald îi făcu semn să înceapă; tânărul vestitor rămase la fel de țeapăn.
— Salutari de la Jaichim Carridin, rosti el, cu privirea ațintita drept înainte, care călăuzește Brațul Luminii în…
— N-am nevoie de salutările Inchizitorului, mârâi Bornhald, observând privirea năucită a tânărului; Jeral era încă tânăr – dar și Byar arăta tulburat. Spune-mi veștile, da? Dar nu cuvânt cu cuvânt, decât dacă ți-o cer. Spune-mi numai ce vrea.
Copilul înghiți în sec, înainte să dea ascultare poruncii:
— Senior Căpitan, mi s-a zis să-ți spun că… că ai adus prea mulți bărbați, atât de aproape de Capul Toman. Carridin spune că Iscoadele din Șesul Almoth trebuie găsite și nimicite, și că… Îmi cer iertare, Senior Căpitan, că trebuie să vă întoarceți imediat și să porniți către inima șesului.