Apoi rămase țeapăn, așteptând. Bornhald îl privi din cap până în picioare. La fel ca mantia și încălțările pe care le purta, chipul lui Jeral era plin de praf.
— Du-te și ia-ți ceva de mâncare, îi spuse Bornhald. Probabil că ai să găsești și ceva apă de spălat, prin casele astea, dacă vrei. Întoarce-te într-un ceas. Am să-ți dau să duci niște misive.
Și îi făcu semn să plece.
— S-ar putea ca Inchizitorii să aibă dreptate, Senior Căpitan, spuse Byar după plecarea tânărului. Sunt multe sate răspândite prin câmpie, iar Iscoadele…
— Care Iscoade? îl întrerupse Bornhald, lovind cu palma în tăblia mesei. În toate satele pe care mi s-a poruncit să le cuceresc n-am văzut decât țărani și meșteșugari, înspăimântați că aveam de gând să le ardem agoniseala, și câteva babe care îngrijesc bolnavii. Dar copiii, Byar? mai întrebă el, văzând chipul lipsit de expresie al celuilalt – Byar era totdeauna gata să vadă Iscoade în jur. Oare copiii ajung și ei Iscoade?
— Păcatele mamei te bântuie până la a cincea spiță, cită Byar, iar păcatele tatălui până la a zecea.
Și totuși părea neliniștit. Nici măcar Byar nu omorâse vreodată un copil.
— Nu te-ai întrebat niciodată, Byar, de ce Carridin ne-a luat flamurile, precum și mantiile oamenilor de sub comanda Inchizitorilor? Chiar și ei au pus albul deoparte. Asta spune ceva, da?
— Probabil că o fi având motivele sale, Senior Căpitan, răspunse încet Byar. Inchizitorii au mereu câte un plan, chiar dacă nu-l dezvăluie celor din jur.
Bornhald trebui să-și spună că Byar era un soldat bun.
— Copiii aflați la miazănoapte poartă mantii din Tarabon, Byar, iar cei de la miazăzi din Doman. Asta-mi spune ceva ce nu-mi place. Exista Iscoade ale Celui Întunecat pe-aici, e adevărat, dar în Faime, nu în satele de la șes. Când pleacă Jeral, o să trimit și alți oameni cu el. O să trimit misive la fiecare ceată de Copii despre care știu unde se află. Vreau să duc legiunea la Capul Toman, Byar, și să văd ce pun la cale adevăratele Iscoade, adică Seanchanii ăștia.
Byar părea tulburat, dar, înainte să apuce să spună ceva, apăru Muadh cu unul dintre ostatici. Tânărul asudat, îmbrăcat cu o platoșă frumos împodobită, dar prăfuită, aruncă priviri înspăimântate către chipul hidos al celui care-l însoțea. Bornhald își scoase pumnalul și începu să-și taie unghiile. Asta îi făcea pe unii să se înfricoșeze – nu înțelegea de ce, dar se folosea de șiretlic de câte ori avea ocazia. Până și zâmbetul său blând îl făcu pe ostatic să pălească.
— Așa, tinere, și acum ai să-mi spui tot ce știi despre străinii ăștia, da? Dacă trebuie să te mai gândești la ce ai de spus, am să te trimit înapoi, împreuna cu Copilul Muadh, ca să chibzuiești.
Ostaticul se uită la Muadh, cu ochii mari. Apoi vorbele începură să i se reverse.
Valurile înalte ale Oceanului Aryth făceau Picătura să danseze, dar Domon izbutea să-și țină echilibrul, depărtându-și picioarele, în timp ce ținea la ochi tubul lung al ocheanului și cerceta corabia cea mare care-i urmarea și care se apropia, încet, încet. În locul unde se afla Picătura, vântul nu era cel mai bun și nici cel mai puternic cu putință, în schimb, acolo unde se găsea cealaltă corabie, care sfărâma valurile, preschimbându-le în mormane de spumă, cu prova ei boantă sufla din direcția potrivită. Spre răsărit se profila coasta de la Capul Toman, cu stâncile sale întunecate și plajele înguste. Încercase să nu ducă Picătura prea mult în larg, iar acum se temea că va trebui să plătească pentru asta.
— Străinii, căpitane? spuse Yarin cu glasul sugrumat. Este o corabie de-a Străinilor?
Domon coborî ocheanul, dar privirea sa rămase ațintită la corabia înaltă și pătrată, cu pânzele sale ciudate, vărgate.
— Seanchan, spuse el, și-l auzi pe Yarin gemând; bătu cu degetele sale groase în parapet, apoi îi spuse cârmaciului: Du-o mai spre țărm. Corabia nu va îndrăzni să intre la apă mică dar Picătura poate s-o facă.
Yarin le transmise poruncile celorlalți marinari, iar ei se grăbiră să strângă estacadele, în timp ce cârmaciul răsucea timona, îndreptând prova spre țărm. Navigând contra vântului, Picătura se mișca mai încet, dar Domon era sigur că putea ajunge în apa mică înainte să fie întrecută de cealaltă. „Chiar și cu cala plină și tot spun c-ar putea să se descurce în apă mai mică decât dihania aia uriașă.”
Prova corăbiei sale se afunda mai puțin în apă decât la plecarea din Tanchico. A treia parte din încărcătura de artificii pe care-o luase de-acolo se dusese deja vândută în satele de pescari de la Capul Toman, dar odată cu argintul care-i umfla pungile veniseră și vești îngrijorătoare. Oamenii vorbeau despre corăbiile înalte, masive ale invadatorilor, care veniseră peste ei. Când Seanchanii ancoraseră în largul coastei, sătenii care se adunaseră să-și apere casele fuseseră loviți de trăsnete căzute din cer, în timp ce bărcile nu mai pridideau să-i aducă pe invadatori pe uscat, iar pământul izbucnea în flăcări sub picioarele lor. Domon crezuse că erau numai niște prostii, până când i se arătase pământul ars; iar apoi văzuse aceeași priveliște în prea multe sate, pentru a se mai îndoi. Alături de soldații Seanchanilor luptau și monștri – deși nu mai întâmpinau prea multă împotrivire, din câte spuneau sătenii – iar unii pretindeau că Seanchanii înșiși erau monstruoși, cu capete ca ale unor insecte uriașe.
În Tanchico, nimeni nu știa nici măcar cum își spuneau, iar oamenii din Tarabon vorbeau cu multă încredere despre soldații lor care, chipurile, îi sileau pe străini să se întoarcă pe corăbii. Dar în orașele de pe coastă era cu totul altfel. Seanchanii le spuneau oamenilor năuciți că trebuia să rostească iarăși jurăminte de mult uitate, deși nu catadicseau să le explice când fuseseră uitate sau ce voiau să însemne. Fetele erau luate una câte una spre a fi cercetate, iar unele erau luate pe corăbii și nu se mai întorceau. Dispăruseră și câteva femei mai în vârstă, din rândul Sfătuitoarelor și al Tămăduitoarelor. Seanchanii alegeau noi starosti și noi membri în Sfat, iar cei care protestau, aducând vorba de dispariția femeilor și de faptul că nu mai aveau nici un cuvânt de spus în treburile obștești, puteau fi spânzurați sau luau foc brusc sau erau dați la o parte ca niște câini care scânceau. Iar când aflai de ce soartă urma să ai parte, era deja prea târziu. Și după ce orice urmă de împotrivire fusese anihilată, după ce oamenii fuseseră siliți să îngenuncheze și să jure, năuciți, să dea ascultare înaintașilor, să aștepte Reîntoarcerea și să-i slujească pe Cei care veneau acasă cu viețile lor, Seanchanii se întorceau pe corăbii și, de cele mai multe ori, nu mai reveneau. Din câte se spunea, Faime era singurul oraș pe care-l păstraseră în stăpânirea lor. Într-unele din satele pe care le părăsiseră, bărbații și femeile se întorceau, șovăitori, la vechiul lor trai, începând să discute despre nevoia de a alege un alt Sfat, dar cei mai mulți își întorceau mereu privirile înspăimântate către mare, și îngânau, albi la față, că aveau de gând să-și țină jurămintele pe care fuseseră siliți să le rostească, deși nu le înțelegeau.
Lui Domon nici prin cap nu-i trecea să-i întâlnească pe Seanchani, dacă reușea să scape. Tocmai ridică ocheanul ca să vadă ce se zarea pe puntea aflată tot mai aproape a corăbiei dușmane când, cu un zgomot ca de tunet, oglinda mării se sparse, iar apa și flăcările țâșniră ca dintr-o fântână, la nici o suta de pași de babordul său. Înainte să apuce să caște gura de uimire, un alt stâlp de foc despărți apele de cealaltă parte, iar când se răsucea pe călcâie, ca să se uite într-acolo, apăru altul și în față. Izbucnirile se stinseră la fel de iute cum apăruseră, și un văl de picături se revarsă peste punte. În locurile unde le zărise, marea bolborosea și fumega, ca și cum ar fi dat în clocot.