— O… o să ajungem în apă mică înainte să apuce să ne întreacă, spuse încet Yarin, care părea că încerca să nu privească apa care bolborosea, dedesubtul fuioarelor de ceață.
— Nu, spuse Domon, clătinând din cap și întorcându-se la gândul flăcărilor ascunse în mijlocul valurilor și la cala sa plină de artificii. Dacă pot să facă ce-am văzut adineauri, înseamnă că ne pot face bucățele, chiar dacă zic s-o ducem aproape de țărm. Pișca-m-ar Soarta, s-ar putea să nu rămânem în viață nici atât cât să ne-necăm, continuă el, trăgându-se de barba și frecându-și buza de sus, șovăind să rostească porunca – corabia și ceea ce se afla în ea erau singurele sale avuții pe lume – dar, în cele din urmă, se hotărî: Aduceți-o de-a curmezișul vântului și coborâți pânzele, Yarin. Hai repede, omule, repede! Înainte să creadă că încă mai încercăm să scăpăm.
În timp ce marinarii dădeau fuga să coboare pânzele triunghiulare, Domon se întoarse să vadă corabia Seanchanilor apropiindu-se. Picătura își micșoră viteza și începu să joace pe valuri. Cealaltă era mai înaltă, cu niște rumuri de lemn aflate la prova și la pupa. Pe starturi se vedeau bărbați care întindeau pânzele acelea ciudate, iar în vârful rumurilor erau siluete în armură. O barcă lungă fu coborâtă peste bord și porni iute spre Picătura, împinsă de zece vâsle. În ea erau niște siluete în armuri precum și – Domon se încruntă uimit – doua femei care se ghemuiseră la pupa. Barca se lovi cu zgomot de carena Picăturii.
Primul care se urcă la bord fu unul dintre bărbații în armură, iar Domon văzu imediat de ce unii dintre săteni spuneau că Seanchanii erau niște monștri. Coiful soldatului aducea foarte bine cu capul unei insecte uriașe, cu pene roșii, subțiri, ca niște antene. Purtătorul coifului părea să tragă cu ochiul dintre niște fălci imense. Coiful era pictat și aurit, pentru a fi și mai înfricoșător, la fel ca și restul armurii. Pieptul îi era acoperit de plăcuțe negre și roșii, cu margini aurii, care se îmbinau. La fel – exteriorul brațelor și partea din față a coapselor. Până și mânușile de oțel aveau spatele pictat în roșu și auriu. Pe dedesubtul armurii se vedeau veșminte din piele neagră. Pe spate purta un paloș vârât în teacă, cu tăișul curbat și plăselele învelite în piele roșie și neagră.
Apoi silueta în armură își scoase coiful, iar Domon rămase cu gura căscată. Era o femeie, cu părul negru tuns scurt, cu fața aspră – dar nu încăpea nici o îndoială. Nu auzise niciodată de așa ceva, decât la Aieli, iar Aielii erau cunoscuți ca fiind nebuni. La fel de tulburător era și faptul că nu arăta atât de diferită precum s-ar fi așteptat, pentru un Seanchan. Avea ochii albaștri, adevărat, și pielea foarte albă, dar așa ceva mai văzuse el și înainte. Dacă ar fi purtat o rochie, nimeni nu s-ar fi uitat a doua oară la ea. Totuși, după ce o mai cercetă o dată din priviri, își schimbă părerea – ochii oțeliți și obrajii aspri ar fi atras atenția tuturor.
Pe urmele femeii, la bord urcară și ceilalți soldați. Cu ușurare, Domon observă că aceia care-și scoseseră, la rândul lor, ciudatele coifuri, erau, măcar, bărbați – cu ochii negri sau căprui, care puteau trece neobservați oriunde în Tanchico sau Illian. În minte i se strecurase teama nelămurită de armate întregi de femei cu ochi albaștri și cu săbii în mână. „Femei Aes Sedai înarmate”, se gândi el, amintindu-și de stâlpii de foc.
Străina cercetă puntea cu multă aroganță, apoi se opri cu privirile la el, ca și cum ar fi înțeles că era căpitanul. După îmbrăcăminte, trebuia să fie ori el, ori Yarin – iar acesta rămăsese cu ochii închiși, îngânând rugăciuni cu voce joasă, așa că rămânea numai unul. Femeia îl țintui cu privirea ei ca un ghimpe.
— Există femei în echipaj, sau printre pasageri? întrebă ea, cu un accent ușor îngălat care o făcea să fie greu de înțeles, dar pe un ton poruncitor care arăta că era obișnuită să primească răspunsuri. Spune, omule, dacă tu ești căpitanul. Dacă nu, trezește-l pe prostul ălălalt și pune-l pe el să vorbească.
— Zic că eu aș fi căpitanul, domniță, rosti prudent Domon; nu avea habar cum să i se adreseze și nu voia să facă o greșeală chiar de la început. Nu am pasageri și nici o femeie la bord.
Se gândi la fetele și femeile care fuseseră luate din satele lor și, nu pentru prima dată, se întreba ce voiau de la ei oamenii aceia. Cele două femei îmbrăcate cu veșminte femeiești tocmai urcau la bord. Una o trăgea pe cealaltă după ea – Domon clipi, nevenindu-i să creadă – cu o lesă dintr-un metal argintiu. Lesa se întindea între o brățară purtată de prima femeie și o zgardă din jurul gâtului celeilalte. Nu-și dădea seama dacă ochiurile lanțului erau topite sau nituite – pe undeva i se părea că ar fi și una și alta – dar era limpede că lanțul, brățara și zgarda alcătuiau un întreg. Prima femeie strânse lanțul, răsucindu-l, în timp ce cea de-a doua urca pe punte. Femeia cu zgardă la gât purta veșminte simple, cenușii, și stătea cu brațele încrucișate pe piept și cu privirile coborâte înspre scândurile punții. Cealaltă avea o rochie albastră, împodobită pe piept și pe laturi cu benzi roșii pe care erau brodate fulgere argintii. Rochia îi ajungea până la glezne. Domon o privi neliniștit.
— Vorbește mai rar, omule, porunci femeia cu ochi albaștri, cu accentul său îngălat, apropiindu-se să-l înfrunte; era mai scundă ca el, dar, după cum îl privea, părea mai înaltă și mai masivă, îmi vine și mai greu să te înțeleg decât pe ceilalți din ținuturile astea uitate de Lumină. Iar eu nu pretind că aș fi de Sânge. Nu încă. Dar după Corenne… Sunt Căpitan Egeanin.
Domon repetă ce spusese, încercând să vorbească mai încet, apoi adaugă:
— Sunt un neguțător pașnic, căpitane. Nu-ți doresc răul și n-am nimic de-a face cu războiul.
Fără voia lui, trase din nou cu ochiul la cele două femei înlănțuite.
— Un neguțător pașnic, îngână Egeanin. Atunci ai să fii liber să pleci, după ce juri iarăși credință. Te uiți la damane? întrebă ea, observându-i privirile și întorcându-se să le zâmbească femeilor, cu o mândrie de stăpân. M-a costat mult, dar a meritat fiecare bănuț. Puțină lume, în afară de nobili, mai posedă damane, iar cele mai multe sunt în stăpânirea tronului. E puternică, neguțătorule. Putea să-ți facă bucăți corabia, dacă așa aș fi dorit eu.
Domon se uita cu ochii mari la femei și la lesa argintie. În mintea lui, exista o legătură între cea care purta rochia brodată cu fulgere și vârtejurile de flăcări. Crezuse că era Aes Sedai. Ce-i spusese Egeanin îl zăpăcise cu totul. „Nimeni nu poate face așa ceva unei…”
— Este Aes Sedai? întrebă el, nevenindu-i să creadă; ca din senin, primi un dos de palmă și se împletici, când mânușa ei de oțel îi sparse buza.
— Acest nume nu trebuie rostit, spuse Egeanin cu o blândețe care lăsa să se întrevadă primejdia. Sunt numai damane, Cele-n Lesa, care acum slujesc cu adevărat, nu doar cu vorba.
Privirea ei făcea gheața să pară caldă. Domon înghiți sânge și se sili să nu ridice pumnul încleștat. Nici dacă ar fi avut o sabie în mâna nu și-ar fi îmboldit marinarii împotriva a doisprezece soldați în armură, dar tot îi venea greu să vorbească umil, așa cum i se cerea.