— N-am vrut să supăr pe nimeni, căpitane. Nu cunosc obiceiurile voastre. Dacă vă supăr să știți că e din neștiință, nu din voia mea.
— Cu toții sunteți niște neștiutori, căpitane, spuse ea, privindu-l, dar tot o să plătiți datoria strămoșilor voștri. Pământul ăsta a fost al nostru, și va fi iarăși. După Reîntoarcere, va fi iar al nostru.
Domon nu știa ce să răspundă – „Doar nu voia să spună că toate prostiile despre Artur Aripă-de-Șoim erau adevărate?” – așa că nu zise nimic.
— Ai să pleci spre Faime, îi spuse ea, reducându-l la tăcere cu o privire, când dădu să protesteze – iar acolo tu și corabia ta vor fi cercetate. Dacă ești doar un neguțător pașnic, așa cum spui, ți se va îngădui să pleci unde poftești, după ce depui jurămintele.
— Jurăminte, căpitane? Ce jurăminte?
— Să te supui, să asculți, să slujești. Strămoșii voștri ar fi trebuit să-și amintească.
Își adună oamenii – în afară de un singur bărbat, îmbrăcat în armură simplă, ceea ce însemna că era un soldat de rând, după cum lăsa să se înțeleagă și plecăciunea adâncă adresată lui Egeanin – apoi plecă în barcă spre corabia mai mare. Seanchanul rămas la bord nu dădu nici o poruncă, ci se așeză cu picioarele încrucișate pe punte și începu să-și ascută sabia, în timp ce echipajul ridica pânzele și pornea la drum. Părea să nu-i fie teamă rămăsese singur. Domon era gata să arunce peste bord cu mâinile sale pe orice om care îndrăznea să ridice brațul asupra lui, căci, pe măsură ce Picătura își croia drum pe lângă coastă, corabia Seanchanilor o urma, în larg. Între ele era o distanță cam de o milă, dar Domon știa că nu era nici o nădejde de salvare și avea de gând să-i înapoieze soldatul lui Egeanin viu și nevătămat, ca și cum ar fi fost purtat la sânul maicii sale.
Era drum lung până în Faime, iar Domon izbuti în cele din urmă să-l convingă pe Seanchan să deschidă gura. Era un bărbat cu ochii negri, de vârsta mijlocie, cu o cicatrice veche deasupra sprâncenelor și alta în bărbie, se numea Caban și îi privea cu mult dispreț pe toți cei aflați de acea parte a Oceanului Aryth. Asta îl puse pe gânduri pe Domon. „Poate că zic că într-adevăr sunt… Nu, asta zic eu că-i o nebunie.” Caban vorbea la fel de îngălat ca Egeanin, dar glasul ei era ca mătasea foșnind pe o bucată de fier iar al lui ca pielea care scârțâia pe o piatră, și nu voia să vorbească de altceva decât de lupte, de băutura și de femeile cu care fusese. De cele mai multe ori, Domon nici nu-și dădea seama dacă vorbea despre cele petrecute în ținuturile lor sau în țara de unde venise. Oricum, se arăta foarte zgârcit cu ceea ce voia Domon să știe. Odată, când îl întrebase despre damane, Caban se ridicase de unde ședea, în fața cârmaciului, și-i pusese vârful paloșului la gât.
— Ai grija unde-ți întinzi limba sau ai s-o pierzi. Asta-i treaba celor de Sânge, nu a unuia ca tine. Sau ca mine.
Rânji rostind aceste cuvinte și, de îndată ce termină, se întoarse la îndeletnicirea sa preferată, aceea de a plimba gresia pe tăișul masiv și curbat. Domon atinse locul în care o picătură de sânge i se întindea deasupra gulerului și se hotărî ca măcar acea întrebare să n-o mai pună vreodată.
Cu cât se apropiau de Faime, cu atât întâlneau mai multe corăbii înalte și pătrate de-ale Seanchanilor. Unele călătoreau, dar cele mai multe erau la ancora. Toate aveau prova rotunjită și turnuri și erau cele mai masive din câte văzuse Domon vreodată, chiar și în rândul Seminției Marii. Văzu și câteva bărci ale localnicilor, cu provele ascuțite și pânze dungate, care pluteau iute pe valuri. Asta îl făcu mai încrezător în ceea ce-i făgăduise Egeanin, anume că avea să plece liber.
Când Picătura ajunse în dreptul promontoriului pe care se afla Faime, Domon ramase cu gura căscată, văzând mulțimea de corăbii ale Seanchanilor ancorate în port încercă să le numere, dar renunță când ajunse la o sută. Rămăseseră mai mult de jumătate. Mai văzuse el și altă dată atât de multe corăbii laolaltă – în Illian, în Tear, chiar și în Tanchico – dar printre ele se aflaseră și multe dintre cele mici. Bombănind posomorât în sinea lui, aduse Picătura în port, sub paza uriașului său dulău Seanchan.
Faime se afla pe o limbă de pământ, chiar în vârful Capului Toman. La apus nu se mai afla nimic, în afară de ocean. De ambele părți, portul era înconjurat de stânci înalte, iar deasupra uneia dintre ele, într-un loc prin care trebuia să treacă fiecare corabie care pătrundea în port, se aflau turnurile Neadormiților care străjuiau apele. Pe o latura a unuia dintre turnuri atârna o cușcă, în care se afla un bărbat deznădăjduit, care stătea cu picioarele bălăngănindu-i-se printre bare.
— Cine-i ăsta? întreba Domon.
Caban terminase, în cele din urma, cu ascuțitul paloșului, tocmai când căpitanul se întreba dacă nu cumva voia s-o folosească pentru a-și rade barba. Seanchanul ridică ochii înspre locul cu pricina și spuse:
— A, e Primul Veghetor. Nu cel care ședea în jilț când am sosit prima dată, firește. De câte ori moare unul, este ales altul, iar noi îl punem în cușcă.
— Dar de ce? întrebă Domon.
— Vegheau ceea ce nu trebuia. Au uitat ceva ce n-ar fi trebuit să uite niciodată, rânji larg Caban.
Domon își luă ochii de la Seanchan. Picătura luneca pe culmea ultimului val și pătrunse în apele liniștite ale portului. „Am spus că sunt neguțător și nu e treaba mea.”
Faime se înălța de la cheiurile de piatră de-a lungul pantelor văioagei care adăpostea portul. Domon nu se putea hotărî dacă era mai potrivit să spună că locuințele din piatra neagră alcătuiau un târgușor destul de mare sau un oraș micuț. Oricum, nu se vedea nimic acolo care să se asemene, fie și pe departe, cu cel mai mic dintre palatele din Illian. Îi găsi un loc Picăturii la unul din cheiuri și se întreba, în timp ce echipajul lega funiile, dacă vreun Seanchan avea să-i cumpere artificiile. „Nu e treaba mea.”
Spre surprinderea lui, o văzu pe Egeanin venind la bord, într-o barcă, împreună cu femeia pe care o numise damane. De data asta, brățara era purtată de o alta, îmbrăcată tot cu o rochie împodobită cu dungi roșii și fulgere, dar era aceeași damane, femeia cu chipul trist care nu ridica privirea decât dacă îi vorbea cineva. Egeanin îl puse pe Domon să coboare, împreună cu tot echipajul, și să se așeze pe chei sub privirile a doi dintre soldații ei – nu părea să creadă că ar fi fost nevoie de mai mulți, iar Domon nu avea de gând să-i schimbe părerea – în timp ce ceilalți, sub îndrumarea ei, scotoceau fiecare cotlon al Picăturii. Și femeia damane a participat la cercetări.
Pe chei apăru o dihanie – lui Domon nu-i veni în minte nici un alt cuvânt potrivit. Era o făptură uriașă, cu pielea uscată, verde-cenușie, cu capul ascuțit ca un ic, și cu cioc. Avea trei ochi. Venea cu pași legănați alături de un bărbat pe a cărui armură se vedeau trei ochi pictați, aidoma cu ai ei. Localnicii, hamalii de pe chei și marinarii cu cămășile lor grosolane, brodate, și cu vestoanele lungi până la genunchi se dădură la o parte din calea lor, dar Seanchanii aproape că nu-i băgară în seamă. Bărbatul părea să-și conducă fiara cu semne din mână. Se pierdură printre clădiri, lăsându-l pe Domon cu gura căscată și pe oamenii din echipaj vorbind între ei pe înfundate. În tăcere, cei doi soldați Seanchan lăsați de strajă râdeau de ei. „Nu-i treaba mea”, își spuse Domon. Treaba lui era doar corabia.
Împrejur mirosea, ca de obicei, a apă sărată și a smoală. Se foi pe piatra încinsă de razele soarelui și se întrebă ce anume căutau Seanchanii. Ce căuta acea damane. Se întrebă ce fusese făptura de mai devreme. Pescărușii țipau, rotindu-se pe deasupra portului. Se întrebă ce fel de sunete putea scoate un om aflat într-o cușcă. „Nu e treaba mea.”