Până la urmă, ceilalți se întoarseră pe punte, în frunte cu Egeanin care ducea ceva învelit într-o bucată de mătase galbenă. Domon dădu curios din cap. Era ceva îndeajuns pe mic pentru a fi dus într-o singură mână, și totuși ea îl ducea, cu multă grijă, cu amândouă. Se ridică – încet, de grija soldaților, cu toate că în ochii lor se citea același dispreț ca și în cei ai lui Caban.
— Vezi, căpitane? Am zis că sunt doar un neguțător pașnic. Poate că oamenii Domniei Tale vor să cumpere niște artificii?
— Poate că da, neguțătorule, răspunse ea; părea ciudat de încântată, ceea ce-l făcu să se neliniștească, iar vorbele ei și mai și: Acum trebuie să vii cu mine.
Luă cu ea și doi soldați, dintre care unul îi dădu lui Domon un brânci, doar ca să-l urnească din loc. Nu prea aspru – cam cum văzuse el că se purtau țăranii cu vitele, ca să le facă să meargă. Scrâșnind din dinți, o urma pe Egeanin. Strada pavată cu dale urca panta, îndepărtându-se de mirosurile portului. Casele cu acoperiș de șindrila deveniră din ce în ce mai mari și mai înalte, pe măsură ce urcau. Pe acolo se vedeau mai mulți localnici decât soldați de-ai Seanchanilor – lucru ciudat pentru un oraș stăpânit de invadatori – și numai din când în când un palanchin cu perdelele trase, purtat de bărbați dezbrăcați până la brâu. Oamenii din Faime păreau să-și vadă de treabă ca și când Seanchanii nu erau acolo. Sau aproape. Atunci când palanchinele sau soldații treceau pe lângă ei, atât oamenii sărmani, cu veșmintele murdare împodobite numai cu o dungă răsucită sau doua, cât și cei mai avuți, ale căror cămăși, vestoane și rochii erau acoperite de la umeri până la brâu cu broderii complicate, își plecau capetele și rămâneau așa până ce se îndepărtau Seanchanii. Făcură la fel și pentru Domon și escorta sa. Nici Egeanin, nici soldații nu le aruncară nici măcar o privire. Tresărind, Domon își dădu seama că unii dintre localnicii pe lângă care treceau purtau pumnale la cingătoare – ba chiar și săbii. Era atât de uimit încât vorbi fără să se gândească:
— Unii dintre ei zic că sunt de partea voastră?
Egeanin îi aruncă o privire încruntată peste umăr. Era limpede că era și ea uimită. Fără să încetinească, se uită în jur și încuviință, ca pentru sine:
— Săbiile, adică. De-acum sunt oamenii noștri, neguțătorule, și-au rostit jurămintele.
Și se opri pe neașteptate, arătând către un bărbat înalt, cu umeri lați, cu un veston cu broderii complicate și o sabie care se legăna pe o cingătoare simplă de piele.
— Hei, tu!
Omul se opri în loc, cu un picior în aer, înspăimântat. Nu părea un om slab și totuși parcă voia s-o ia la fugă. În loc de asta, se întoarse spre ea și făcu o plecăciune, cu mâinile pe genunchi și cu privirile ațintite la încălțările ei.
— Cum poate omul acesta să-l slujească pe căpitan? întrebă el cu încordare în glas.
— Ești neguțător? zise Egeanin. Ți-ai rostit jurămintele?
— Da, căpitane, da, răspunse bărbatul fără să-și ia ochii de la picioarele ei.
— Și ce le spui oamenilor când pleci cu căruțele prin ținut?
— Că trebuie să se supună înaintașilor, să aștepte Reîntoarcerea și să-i slujească pe Cei care vin acasă.
— Și nu te gândești niciodată să folosești sabia asta împotriva noastră?
Mâinile barbarului, încleștate pe genunchi, se albiră. În glasul său se strecura o undă de teamă.
— Am jurat, căpitane. Acum mă supun, aștept și slujesc.
— Vezi? spuse Egeanin, întorcându-se spre Domon. Nu avem nici o pricină pentru care să nu le dăm voie să poarte arme. Trebuie să facă negoț și să se apere de tâlhari. Le dam voie oamenilor să vină și să plece după cum poftesc, atâta vreme cât se supun, așteaptă și slujesc. Strămoșii lor au încălcat jurămintele, dar acestea și-au învățat lecția.
Porni din nou la drum, în susul dealului, iar soldații îl îmbrânciră pe Domon după ea. Căpitanul întoarse capul să-l vadă pe neguțător. Omul rămase cu capul plecat până când Egeanin făcu zece pași pe drum, apoi se îndreptă și se grăbi în cealaltă direcție, coborând strada cu pași mari. Egeanin și soldații săi nu întoarseră capetele nici când pe lângă ei trecu o trupă de soldați călare, care urcau și ei. Soldații călăreau pe niște făpturi care semănau cu niște pisici, mari cât caii, dar cu solzi ca de șopârle care le sclipeau de dedesubtul șeilor. Picioarele cu gheare zgâriau pietrele de pe jos. Un cap cu trei ochi se răsuci pentru a-l privi pe Domon, în vreme ce trupa trecu pe lângă ei; în afară de toate celelalte, părea mult prea… știutor… pentru liniștea căpitanului, care se poticni, aproape să cadă. În susul și în josul străzii, localnicii se lipiseră de zidurile caselor. Unii dintre ei închiseseră și ochii. Seanchanii nici nu-i băgau în seamă.
Domon înțelese de ce străinii le îngăduiau celorlalți atâta libertate. Se întrebă dacă el ar fi avut curajul să reziste. Damane. Monștri. Se mai întrebă și dacă era ceva care să-i oprească pe Seanchani să mărșăluiască până la Osia Lumii. „Nu-i treaba mea”, își reaminti cu asprime, și începu să se gândească ce să facă pentru a-i ocoli pe Seanchani câte zile mai avea de trăit. Ajunseră în vârful pantei, acolo unde orașul se termina, făcând loc dealurilor. Nu exista zid împrejmuitor. În fața, se vedeau hanurile unde trăgeau neguțătorii care veneau din ținut, cu curțile pentru căruțe și cu grajduri. Casele de aici ar fi fost numai bune pentru nobilii de rangul al doilea din Illian. Cea mai mare dintre ele era străjuită de o gardă de onoare alcătuită din soldați Seanchan; deasupra ei flutura o flamură pe care se vedea un șoim auriu, cu aripile întinse. Înainte să-l ducă pe Domon înăuntru, Egeanin își lăsă sabia și pumnalul. Cei doi soldați rămaseră în strada. Domon începu să asude. Mirosea că era la mijloc un Senior, și nu era niciodată bine să faci afaceri cu unul din ăsta pe pământurile sale.
În încăperea de la intrare, Egeanin îl lăsă pe Domon în fața unei uși și vorbi cu un slujitor, un localnic, judecând după mânecile largi ale cămășii și după spiralele brodate pe piept. Lui Domon i se păru că aude cuvintele „Preaînălțatul stăpân”. Slujitorul se îndepărtă iute, apoi se întoarse, după ceva vreme, să-i conducă într-o încăpere care era, fără îndoială, cea mai mare din casă. Toate mobilele, până la ultima, fuseseră îndepărtate, până și covoarele, iar podeaua de piatră fusese curățată până să ajungă să lucească. Pereții și ferestrele se ascundeau în spatele unor paravane pictate cu păsări neobișnuite.
Egeanin se opri la câțiva pași după ce intrase. Când Domon dădu să întrebe unde se aflau și de ce, ea îl făcu să tacă, aruncându-i o privire fioroasă și mârâind fără vreo vorbă. Nu se mișcă din loc, deși părea gata să se năpustească. Ținea la adăpost ceea ce luase de pe corabie, de parcă era ceva de preț. Domon încerca să-și dea seama ce era. Dintr-odată, se auzi bătaia înfundată a unui gong, iar femeia Seanchan căzu în genunchi, așezând cu mare grijă în spatele ei obiectul învelit în mătase. Prinzându-i privirea, Domon se lăsă și el la podea. Nobilii aveau obiceiuri ciudate și bănuia el că nobilii Seanchan erau și mai ciudați decât cei pe care-i cunoștea. În ușa din capătul îndepărtat al încăperii apărură doi bărbați. Unul avea jumătatea stângă a capului rasă; părul care-i mai rămăsese, de un blond-palid, era împletit într-o coadă și-i atârna peste ureche, până la umăr. Roba sa de un galben-mat era suficient de lungă pentru a lăsa la vedere, atunci când pășea, numai vârfurile papucilor, galbeni și ei. Celalalt purta o robă albastră, de mătase, brodată cu păsări care atârna cam de-o palmă în urma lui. Avea capul ras în întregime și unghiile foarte lungi – cele de la primele două degete ale fiecărei mâini erau vopsite în albastru. Domon căscă gura de uimire.