— Vă aflați în prezența Înaltului Stăpân Turak, declară solemn bărbatul cel blond, care-i conduce pe Cei ce vin mai întâi și pregătește Reîntoarcerea.
Egeanin se prosternă, cu brațele pe lângă trup. Domon îi urmă plin de zel exemplul. „Nici măcar Marii Seniori din Tear că n-ar cere asta”, se gândi el. Cu colțul ochiului, o văzu pe Egeanin sărutând podeaua. Strâmbându-se, hotărî că nu trebuia s-o imite chiar în toate. „Oricum, nu cred că pot să vadă dac-o fac sau nu.” Egeanin se ridică deodată. Dădu să se ridice și el și izbuti să se înalțe într-un genunchi, când ea scoase un mârâit înfundat din gât, iar bărbatul cu coada împletită îl privi furios, ceea ce-l făcu să cadă la loc, cu fața la podea, bombănind în sinea lui: „N-aș face asta, nici pentru Regele din Illian și toți cei Nouă Sfetnici”.
— Te numești Egeanin? se auzi un glas, care trebuia să fie al bărbatului cu roba albastră; glasul său era melodios.
— Așa mi-am primit numele în ziua de sabie, Preaînălțate, răspunse ea umilă.
— Frumos exemplar, Egeanin. Foarte rar. Dorești plată?
— Plăcerea Înaltului Stăpân este o răsplată suficient de mare. Trăiesc pentru a sluji, Înălțime.
— Am să pomenesc împărătesei numele tău, Egeanin. După Reîntoarcere, în rândul celor de Sânge vor fi adăugate nume noi. Dacă arăți că ești potrivită, s-ar putea să lași în urma numele de Egeanin și să dobândești altul, mai măreț.
— Preaînălțatul îmi face cinste.
— Da. Acum poți să pleci.
Domon nu izbuti să zărească altceva decât încălțările ei, în vreme ce părăsea încăperea, oprindu-se din când în când pentru câte o plecăciune. Ușa se închise în urma ei. Se lăsă o tăcere prelungită. Tocmai se uita la picăturile de sudoare care-i cădeau de pe frunte pe podea, când Turak vorbi din nou:
— Îți este îngăduit să te ridici, neguțătorule.
Domon se ridică, și văzu ce ținea Turak în mâinile sale cu degete lungi. Rotocolul de cuendillar, care avea forma unui străvechi însemn Aes Sedai. Amintindu-și de reacția lui Egeanin atunci când pomenise de Aes Sedai, Domon începu să asude din abundență. În ochii închiși la culoare ai Preaînălțatului Stăpân nu se citea dușmănie, ci doar o ușoară curiozitate, dar Domon nu avea încredere în nobili.
— Știi ce-i asta, neguțătorule?
— Nu, Înălțime, răspunse Domon, neclintit ca o stâncă; nici un neguțător care nu știa să mintă fără să se schimbe la față sau să-i tremure glasul nu rezista mult.
— Și, totuși, o țineai ascunsă într-un loc tăinuit.
— Păi, Înălțime, zic că eu adun lucruri vechi, din vremurile trecute. Și există, zic eu, oameni care ar putea fura așa ceva, dacă le-ar fi la îndemână.
O vreme, Turak rămase cu ochii la discul alb cu negru.
— Acesta e cuendillar, neguțătorule – cunoști numele asta? – și este ceva mai vechi decât ți-ar veni să crezi. Vino cu mine.
Precaut, dar simțindu-se ceva mai sigur pe sine, Domon îl urmă. Din câte știa despre nobilii din lumea lui, dacă ar fi avut de gând să cheme gărzile, ar fi făcut-o deja. Dar puținul pe care-l aflase despre Seanchan îi spunea că ei nu făceau ca alții, așa că se strădui să pară detașat. Fu condus într-o altă încăpere. Probabil că mobila dinăuntru fusese adusă de Turak. Părea să fie alcătuita din curbe, fără vreo linie dreaptă, iar lemnul era într-atât de lustruit încât i se vedeau nodurile – cu totul altfel decât cele pe care le cunoștea el. Erau acolo un jilț, așezat pe un covoraș de mătase, țesut cu pasări și flori, și un dulap mare, rotund. Pereții erau ascunși în spatele unor paravane.
Omul cu coadă deschise ușile dulapului, dând la iveală mai multe rafturi pline cu tot felul de obiecte: cupe, castroane, vase, zeci de lucruri felurite. Lui Domon i se taie răsuflarea când Turak așeză cu grijă discul alături de unul aidoma.
— Cuendillar, spuse Turak. Asta strâng eu, neguțătorule. Numai împărăteasa are o comoară mai de preț ca a mea.
Lui Domon aproape că-i ieșiră ochii din cap. Dacă tot ce se afla pe rafturile acelea era, într-adevăr, cuendillar, era de ajuns pentru a cumpăra un regat sau măcar pentru a întemeia o Casă de prim rang. Până și un rege putea sărăci, dacă trebuia să cumpere atât de multe lucruri – asta dacă știa unde să le găsească. Pe chip i se așternu un zâmbet.
— Înălțime, te rog primește lucrușorul acesta în dar, spuse el; nu prea voia să-l dea, dar era mai bine decât să-i înfurie pe Seanchani. „Poate că de-acum Iscoadele Celui Întunecat au să se țină după el.” Zic că sunt un simplu neguțător. Vreau doar să fac negoț. Lasă-mă să plec și îți făgăduiesc, zic, că…
Turak nu își schimbă expresia, însă bărbatul cu coadă îl întrerupse, răstindu-se la eclass="underline"
— Câine împuțit! Vrei să-i dăruiești Înaltului Stăpân ceva ce i-a dăruit deja Căpitanul Egeanin. Te tocmești, de parcă Înaltul Stăpân ar fi un… neguțător. Ai să fii jupuit de viu vreme de două zile, câine, și…
Turak îi făcu un semn cu degetul, aproape nevăzut, iar celălalt tăcu.
— Nu pot să-ți îngădui să mă părăsești, neguțătorule, spuse Înaltul Stăpân. În acest ținut învăluit în umbră și plin de oameni care și-au încălcat jurămintele, nu găsesc pe nimeni care să poată vorbi cu un om sensibil și cult. Dar tu ești un colecționar. Poate că discuțiile cu tine se vor dovedi interesante.
Și se așeză în jilțul curbat, lăsându-se pe spate pentru a-l cântări din priviri pe Domon. Acesta zâmbi, într-un chip care nădăjduia să fie plăcut.
— Preaînălțate, sunt doar un simplu neguțător, zic, un om de rând. Nu știu să vorbesc cu marii Seniori.
Bărbatul cu părul împletit îl fulgeră cu privirea, dar Turak păru să nici nu fi auzit. Din spatele unui paravan apăru o tânără drăguță, care veni iute să îngenuncheze alături de el, oferindu-i o tavă lăcuită pe care se afla o singură cană, subțire și fără toartă, cu un lichid negru aburind. Chipul ei negricios, rotund, amintea cumva de oamenii din Seminția Mării. Turak învârti cana cu grijă în mâinile sale cu unghii lungi, fără s-o privească pe fată, apoi inspiră aburii. Domon îi aruncă o privire fetei și își întoarse iute capul, înăbușindu-și un geamăt: rochia ei albă, de mătase, era brodată cu flori, dar atât de subțire încât se vedea totul prin ea. Nu purta altceva.
— Mirosul de kaf, spuse Turak, este aproape la fel de plăcut ca și gustul. Acum, neguțătorule. Am aflat că pe la voi cuendillarul este și mai rar întâlnit decât în Seanchan. Spune-mi cum a ajuns un simplu neguțător să pună mâna pe așa ceva.
Sorbi din kaf și așteptă. Domon inspiră adânc și începu. Trebuia să mintă ca să scape din Faime.
30
Daes Dae’mar
Din camera pe care o împărțeau Hurin și Loial, Rand se uita pe fereastră la șirurile ordonate în care era împărțit Cairhienul, la casele de piatră și acoperișurile de țiglă. Nu mai vedea breasla Artificierilor; chiar dacă nu ar fi fost ascunsă de turnurile uriașe și de conacele marilor Seniori, nu ar fi văzut-o din pricina zidurilor orașului. Artificierii erau încă pe buzele tuturor, deși trecuseră câteva zile de când înălțaseră pe cer o floare a nopții, și pe aceea prea devreme. Aceeași poveste era spusă într-o sută de feluri, însă nici unul nu se apropia de adevăr.