Rand se întoarse cu spatele la fereastră. Spera că nu pățise nimeni ceva din cauza focului, dar Artificierii nici măcar nu recunoscuseră că izbucnise un foc. Aveau lacăt la gură când venea vorba de ce se petrecea în breasla lor.
— O să stau eu de strajă, îi spuse lui Hurin. De îndată ce vin înapoi.
— Nu e nevoie, Seniore. Hurin făcu o plecăciune adâncă, precum cei din Cairhien. Pot să stau eu de strajă. Nu vă deranjați, Domnia Voastră.
Rand trase adânc aer în piept și schimbă o privire cu Loial. Ogierul se margini să ridice din umeri. Amușinarul era din zi în zi mai ceremonios; Loial zicea doar că oamenii se purtau adesea foarte ciudat.
— Hurin, îi zise Rand, pe vremuri îmi spuneai Senior Rand, și nu te înclinai de fiecare dată când mă uitam la tine. „Vreau să-și îndrepte spatele și să îmi spună din nou Senior Rand, își zise el, mirat. Senior Rand! Lumină, trebuie să plecam de aici înainte să mă trezesc că vreau într-adevăr să îmi facă plecăciuni.” Vrei să stai jos? Mă obosește să mă uit la tine.
Hurin se ridica, ținându-și spinarea țeapănă; părea gata să sară la cel mai mic semn al lui Rand. Nu se așeză și era tot încordat.
— Nu se cuvine, Domnia Voastră. Trebuie să le arătăm oamenilor din Cairhien că știm cum să ne purtam.
— Încetează cu asta, strigă Rand.
— Cum poruncește Domnia Voastră.
Rand se strădui să nu ofteze din nou.
— Hurin, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să țip la tine.
— E dreptul dumneavoastră, zise Hurin cu simplitate. Dacă nu fac ceea ce doriți, aveți dreptul să țipați la mine.
Rand făcu un pas spre amușinar, vrând să-l ia de guler și să-l scuture puțin.
Un ciocănit la ușa care dădea în odaia lui Rand îi făcu pe toți să înlemnească; Rand fu totuși mulțumit să vadă că Hurin nu așteptă să îi ceară voie și puse mâna pe sabie. Rand avea la cingătoare sabia cu pecetea bâtlanului; ieșind, duse mâna la plăsele. Așteptă ca Loial să se așeze pe pat, potrivindu-și picioarele și pulpanele hainei ca să acopere cât mai bine sipetul învelit în pătura de sub pat, apoi deschise cu o smucitură ușa.
Era hangiul, care se foia de nerăbdare. Îi întinse o tavă pe care erau doua pergamente.
— Iartă-mă, Seniore, zise Cuale dintr-o suflare. Nu mai puteam aștepta până să cobori și apoi nu erai în camera dumitale și… și… Iartă-mă, dar… Legănă tava.
Rand înhăță invitațiile – fuseseră atât de multe – fără să se uite la ele, îl apucă pe hangiu de braț și îl îndreptă cu fața spre ușa care dădea în coridor.
— Mulțumesc de osteneală, Jupan Cuale. Acum însă, dacă ne-ai putea lăsa singuri…
— Dar, Seniore, se împotrivi Cuale, acestea sunt de la…
— Mulțumesc. Rand îl împinse pe hangiu în coridor și închise ușa în spatele lui. Aruncă pergamentele pe masa. N-a mai făcut niciodată asta. Loial, crezi că a tras cu urechea înainte să bată?
— Începi să gândești precum cei din Cairhien. Ogierul râse, dar urechile îi zvâcneau. Adăugă: Cu toate acestea, hangiul e din Cairhien, așa că se prea poate. Nu cred că am zis ceva ce nu ar fi trebuit să audă.
Rand încercă să își aducă aminte. Nici unul dintre ei nu pomenise de Cornul lui Vaiere, de troloci sau de Iscoadele Celui Întunecat. Când se trezi întrebându-se ce ar fi putut Cuale înțelege din ceea ce vorbeau, se certă singur.
— Locul asta te face și pe tine să te porți ciudat, mormăi el, ca pentru sine.
— Domnia Voastră. Hurin ridicase pergamentele sigilate și se uita la peceți cu ochii mari de uimire. Domnia Voastră, acestea sunt de la Seniorul Barthanes, Primul Înscăunat al Casei Damodred, și de la – vocea îi era gâtuită de emoție – Rege.
Rand nici nu le bagă în seama.
— În foc cu ele, ca și celelalte. Nedeschise!
— Dar, Domnia Voastră!
— Hurin, zise Rand răbdător, tu și Loial mi-ați explicat Marele Joc. Dacă merg într-un loc unde sunt poftit, indiferent unde, cei din Cairhien or să creadă că particip la urzelile cuiva. Dacă nu mă duc, or să creadă oricum ceva. Dacă trimit un răspuns, or să caute un înțeles ascuns, la fel și dacă nu răspund. Și întrucât se pare că jumătate din Cairhien pândește cealaltă jumătate, toata lumea știe ce fac. Le-am ars pe primele două și o să le ard și pe astea, ca și pe celelalte. Într-o zi aruncase în vatra din sala mare douăsprezece astfel de invitații, fără să le deschidă. Să creadă ce vor, măcar mă port la fel cu toți. Nu sunt de partea nimănui și nu sunt împotriva nimănui.
— Am încercat să îți spun că nu merge așa, zise Loial. Indiferent ce ai face, cei din Cairhien or să creadă că e vorba de o intrigă. Cel puțin, așa spunea Fruntașul Haman.
Hurin îi întinse invitațiile lui Rand, ca și cum i-ar fi dat niște aur.
— Domnia Voastră, aceasta are pecetea lui Galldrian. Pecetea lui personală, Domnia voastră. Și aceasta e pecetea personală a Seniorului Barthanes, care este mâna dreaptă a Regelui. Domnia Voastră, dacă le ardeți, vă vor deveni dușmani. Până acum nu s-a întâmplat nimic, pentru că celelalte Case așteaptă sa vadă ce puneți la cale și probabil că se gândesc că aveți niște aliați foarte puternici dacă vă permiteți să îi jigniți. Dar Seniorul Barthanes – și Regele! Dacă îi jigniți, nu vor pregeta să vă pedepsească.
Rand își trecu mâinile prin păr.
— Și dacă îi refuz pe amândoi?
— Nu se poate, Domnia Voastră. Toate Casele v-au trimis invitații, până la ultima. Dacă le refuzați și pe acestea… – măcar una dintre Case își va da seama că nu sunteți aliat al Regelui sau al Seniorului Barthanes și atunci vă vor face să plătiți pentru jignirea pe care le-ați adus-o, neonorându-le invitațiile. Domnia voastră, am auzit că acum Casele din Cairhien folosesc ucigași. Un cuțit pe stradă. O săgeată de pe acoperiș. Otravă picurată în vin.
— Le-ai putea accepta pe amândouă, propuse Loial. Știu că nu vrei, Rand; s-ar putea însă să fie chiar amuzant. O seară la conacul unui Senior sau chiar la Palatul Regal. Rand, cei din Shienar credeau în tine.
Rand se strâmbă. Știa că fusese o întâmplare că cei din Shienar credeau că e Senior; o asemănare de nume, niște vorbe printre servitori, Moiraine și Suprema Înscăunată care stârniseră totul. Dar și Selene crezuse. „Poate că o să fie și ea acolo.”
Totuși, Hurin clătină din cap.
— Ziditorule, nu cunoști Daes Dae’mar atât de bine pe cât crezi. Acum nu se mai joacă așa, nu în Cairhien. Dacă ar fi vorba de alte Case, nu ar conta. Chiar dacă uneltirile duc la omoruri, când sunt în văzul lumii se prefac că nu se vrăjmășesc. Dar nu și acestea doua. Casa Damodred a avut tronul până când l-a pierdut Laman și acum îl vrea înapoi. Regele i-ar nimici dacă nu ar fi aproape la fel de puternici ca și el. Casa Riatin și Casa Damodred sunt cei mai aprigi dușmani. Dacă acceptați amândouă invitațiile, cele două Case vor afla de îndată ce trimiteți răspunsul și fiecare va crede că faceți parte din complotul celeilalte împotriva sa. Nu vor șovăi nici o clipă să folosească cuțitul sau otrava.
— Și bănuiesc, mârâi Rand, că, dacă accept invitația unei singure Case, cealaltă va crede că sunt aliatul ei. Hurin încuviință. Și probabil că vor încerca să mă omoare, ca să nu fac ceea ce-și închipuie ei că fac. Hurin încuviință din nou. Vezi vreo cale să nu vrea să mă omoare nici o Casă? Hurin scutură din cap. Mai bine nu le ardeam pe primele două.