— Da, Domnia Voastră. Însă nu cred că ar fi schimbat prea mult lucrurile. Indiferent pe cine ați fi acceptat sau ați fi respins, cei din Cairhien tot ar fi căutat un înțeles ascuns.
Rand întinse mâna și Hurin îi puse în palma cele două pergamente. Unul era sigilat, dar nu cu pecetea cu Copacul și Coroana a Casei Damodred, ci cu Mistrețul care se năpustește asupra prăzii al lui Barthanes. Pe pecetea celuilalt, era Cerbul lui Galldrian. Pecețile personale. Se pare că izbutise să iște curiozitatea celor mai de seamă oameni fără să facă nimic.
— Oamenii ăștia sunt nebuni, spuse el, căznindu-se să găsească o ieșire.
— Da, Domnia Voastră.
— O să mă duc cu ele în sala mare, zise el încetișor. Vestea despre ce se întâmplă în sala mare la amiază ajungea în zece Case până la căderea serii și în toate celelalte până la răsăritul soarelui. N-o să desfac sigiliile. Așa vor ști că nu am răspuns la nici una. Or să stea și or să aștepte să vadă ce planuri am și poate că o să mai câștig câteva zile. Ingtar trebuie să ajungă curând. E musai.
— Asta înseamnă să gândești ca unul de-al locului, Domnia Voastră, spuse Hurin, rânjind.
Rand se uită acru la el, apoi îndesă pergamentele în buzunar, peste răvașul de la Selene.
— Să mergem, Loial. Poate Ingtar a și sosit.
Când intrară în sala mare, nimeni nu le aruncă nici o privire. Cuale lustruia o tavă de argint, de parcă viața lui atârna de cât de tare strălucea. Fetișcanele alergau de la o masă la alta, ca și cum Rand și Ogierul nici nu erau acolo. Toți cei de la mese se uitau țintă la cănile din față, ca și cum secretul puterii se ascundea în vin sau în bere. Nimeni nu spuse nimic.
După câteva clipe, scoase cele două invitații din buzunar, cercetă pecețile, apoi le vârî la loc. Cuale tresări când Rand se îndreptă spre ușă. Înainte să o închidă în urma lui, auzi cum oamenii încep din nou să sporovăie.
Rand mergea cu pași mari pe stradă și atât de iute că Loial nu trebuia să-și încetinească mersul ca să stea lângă el.
— Trebuie să găsim o cale să ieșim din oraș, Loial. Povestea cu invitațiile n-o să țină mai mult de două-trei zile. Dacă Ingtar nu vine până atunci, oricum trebuie să plecăm.
— De acord, zise Loial.
— Dar cum?
Loial începu să numere pe degetele lui groase.
— Fain e pe aproape, altminteri nu am fi dat peste troloci în Talpă. Dacă plecăm călare, vor năvăli peste noi de îndată ce vom ieși din oraș. Dacă mergem cu caravana unui neguțător, o vor ataca. Nici un neguțător nu avea mai mult de cinci sau șase gărzi, care de bună seamă aveau s-o ia la sănătoasa dacă vedeau un troloc. Măcar de am ști câte Iscoade și câți troloci are Fain. I-ai mai împuținat și tu. Nu pomeni de trolocul pe care îl omorâse chiar el, însă din încruntarea lui și din felul în care sprâncenele lungi îi atârnau pe obraji, era limpede că se gândea și la asta.
— Nu contează câți are, răspunse Rand. Și zece e prea mult. Dacă ne atacă zece troloci, nu cred că vom reuși să scăpăm cu viață. Se feri să se gândească la felul cum ar fi putut totuși să înfrunte zece troloci. La urma urmei, când vrusese să îl ajute pe Loial, nu izbutise.
— Nici eu nu cred. Nu avem nici bani ca să luam o corabie, dar chiar și așa, dacă am încerca să ajungem la cheiurile din Talpă – probabil că Fain a pus Iscoade de pază. Dacă i s-ar părea că vrem să ne urcăm pe o corabie, nu cred că s-ar sinchisi prea mult că i-ar putea vedea cineva pe troloci. Și, chiar dacă am scăpa cumva de ei, ar trebui să dăm explicații străjilor orașului, iar ei precis nu ne-ar crede că nu putem deschide sipetul. Așa că…
— Nu putem lăsa pe nimeni să vadă sipetul, Loial.
Ogierul încuviință.
— Și ideea cu cheiurile nu e bună. Cheiurile erau numai pentru barjele cu grâne și bărcile pe care le foloseau Seniorii și doamnele. Nimeni nu se putea apropia dacă nu avea permisiune. Te puteai uita la ele de pe zid, dar era atât de abrupt, încât până și Loial și-ar fi frânt gâtul. Loial își flutură degetul mic, ca și cum ar mai fi vrut să spună ceva. Păcat că nu putem merge la steddingul Tsofu. Trolocii n-ar intra niciodată într-un stedding. Însă nu cred să ne lase să ajungem atât de departe fără să ne atace.
Rand nu răspunse. Erau în fața casei în care stăteau străjerii, de lângă poarta pe care intraseră prima oară în Cairhien. Dincolo de ea, Talpa forfotea de oameni, iar doi paznici stăteau cu ochii pe ei. Lui Rand i se păru că un bărbat, îmbrăcat în ceea ce fuseseră odinioară niște haine bune din Shienar, se ascunsese în mulțime când îl văzuse, dar nu era convins. Erau prea mulți oameni, în veșminte din toate ținuturile și toți se grăbeau încoace și încolo. Urca treptele de la casa străjerilor, printre paznicii în platoșă.
În vestibulul mare erau bănci tari de lemn pentru oamenii veniți cu treburi pe acolo, cei mai mulți săraci, așteptând cu o răbdare umilă, îmbrăcați în haine simple, închise la culoare. Erau și câțiva din Talpă, pe care îi dădeau de gol veșmintele ponosite și viu colorate, nădăjduind de bună seamă să obțină permisiunea să caute de lucru în oraș.
Rand merse drept la masa lungă din fundul camerei. La ea stătea un singur bărbat, cu o fâșie de pânză verde pe piept; nu era soldat. Era plinuț și pielea părea că de-abia îl încape; potrivi hârtiile de pe masă și mută de două ori călimara înainte să ridice privirea spre Rand și Loial, cu un zâmbet mieros.
— Cu ce vă pot fi de folos, Seniore?
— Cu ce speram să îmi fii de folos și ieri, răspunse Rand mai răbdător decât era de fapt, și alaltăieri, și răsalaltăieri. A sosit Seniorul Ingtar?
— Seniorul Ingtar?
Rand trase adânc aer în piept.
— Seniorul Ingtar din Casa Shinowa, din Shienar. Cel de care te-am întrebat din prima zi când am venit aici.
— Nimeni cu acest nume nu a intrat în oraș, Seniore.
— Ești sigur? N-ai nevoie să te uiți la cele scrise?
— Seniore, casele de straja schimba între ele izvodurile în care sunt trecuți străinii care vin în Cairhien, o dată la răsărit și o dată la căderea nopții, iar eu le cercetez de îndată ce ajung la mine. E multă vreme de când nu am mai văzut un Senior din Shienar.
— Și Domnița Selene? Înainte să mă întrebi din nou, îți mai spun o dată că nu știu din ce Casă face parte. Dar ți-am zis cum o cheamă și ți-am descris-o de trei ori. Nu e de ajuns?
Bărbatul își dădu mâinile în laturi.
— Îmi pare rău, Seniore. E foarte greu, dacă nu îi știi Casa. Părea foarte curtenitor. Rand se întrebă dacă i-ar spune, chiar de ar ști.
O mișcare la una dintre uși îi atrase atenția lui Rand – un bărbat care se pregătea să pășească în vestibul și care apoi se întoarse în grabă.
— Poate Căpitanul Caldevwin să îmi fie de folos, îi spuse Rand conțopistului.
— Căpitanul Caldevwin, Seniore?
— Tocmai l-am văzut în spatele dumitale.
— Îmi pare rău, Seniore. Aș fi aflat dacă ar fi fost într-adevăr aici.
Rand se zgâi la el până când Loial îl atinse pe umăr.
— Rand, cred că ar trebui să mergem.
— Mulțumesc pentru ajutor, zise Rand, cu vocea gâtuită. O să mă întorc mâine.
— E o plăcere să fac tot ce pot, zise bărbatul cu un zâmbet prefăcut.
Rand ieși din casa străjerilor atât de iute încât Loial trebui să mărească pasul ca să-l prindă din urmă.
— Mințea, Loial. Nu încetini, ci merse zorit mai departe, de parcă ar fi vrut să își domolească mânia în acest fel. Caldevwin era acolo. S-ar putea să mintă cu privire la tot. S-ar putea ca Ingtar să fie deja aici și să ne caute. Pun rămășag că știe și unde e Selene.