— Poate că așa e, Rand. Daes Dae’mar…
— Lumina m-am saturat să tot aud de Marele Joc. Nu vreau să-l joc. Nu vreau să am nimic de-a face cu el. Loial mergea pe lângă el, fără să scoată o vorba Știu, zise Rand în cele din urmă. Ei cred că sunt Senior și în Cairhien până și Seniorii străini iau parte la Joc. Mai bine nu îmbrăcam niciodată această haină. „Moiraine, își spuse el cu amărăciune. Încă îmi mai face necazuri.” Totuși, aproape imediat, fu nevoit să recunoască, chiar dacă fără tragere de inimă, că Moiraine nu putea fi învinovățită pentru toate acele lucruri. Avusese întotdeauna un motiv să pretindă că e altcineva. La început ca să-l încurajeze pe Hurin, apoi ca să încerce să o impresioneze pe Selene. După Selene, nu mai avusese cum să renunțe. Micșoră pașii, apoi se opri. Când Moiraine m-a lăsat să plec, am crezut că totul va fi din nou simplu. Până și căutatul Cornului, până și… am crezut că totul va fi simplu. „Până și cu saidinul care nu îți dă pace?” Lumină, ce n-aș da să fie din nou simplu.
— Ta’veren, începu Loial.
— Nu vreau să aud nici de asta. Rand porni la fel de repede ca mai înainte. Nu vreau decât să-i dau pumnalul lui Mat și Cornul lui Ingtar. „Și după aia? Să înnebunesc? Să mor? Dacă mor înainte să înnebunesc, măcar n-o să fac rău nimănui. Dar nu vreau nici să mor. Lan n-are decât să vorbească despre cum trebuie să bagi sabia în teacă, însă eu sunt păstor, nu Străjer.” Dacă aș putea să nu-l ating, murmură el, poate că… Owyn aproape a izbutit.
— Ce anume, Rand? N-am înțeles.
— Nu, nimic, spuse Rand, pe un ton plictisit. Aș vrea să vină Ingtar. Și Mat, și Perrin.
O vreme umblară în tăcere; Rand era cufundat în gânduri. Nepotul lui Thom o dusese aproape trei ani, conducând Puterea numai când credea că e neapărată nevoie. Dacă Owyn reușise să nu conducă Puterea decât arareori, probabil că era posibil să nu o conduci deloc, indiferent cât de ademenitor era saidinul.
— Rand, zise Loial, e un foc acolo sus.
Rand își alungă gândurile negre și se uită în zare, încruntat. O coloană groasă de fum negru se ridica deasupra acoperișurilor. Nu vedea ce e jos, însă era prea aproape de han.
— Iscoadele Celui Întunecat, rosti el, cu privirea ațintită la fum. Trolocii nu pot intra nevăzuți în oraș, dar Iscoadele… Hurin! O rupse la fuga, cu Loial lângă el.
Cu cât se apropiau mai mult, cu atât era mai limpede; într-un sfârșit ajunseră lângă Apărătorul Zidului Dragonului. De la ferestrele de sus se revărsa fum, iar flăcările își croiau drum prin acoperiș. În fața hanului, se adunaseră o mulțime de oameni. Cuale țipa și alerga de colo colo, cu ochii pe cei care cărau mobila în stradă. Bărbați înșirați pe două rânduri dădeau galeți cu apă scoasă dintr-un puț de pe stradă și luau înapoi gălețile goale. Cei mai mulți se mărgineau să stea și să se uite; o nouă pălălaie izbucni prin acoperișul de țiglă și toți scoaseră un strigăt de uimire.
Rand își făcu loc printre oameni și se duse la hangiu.
— Unde e Hurin?
— Ai grijă cu masa aia! se răsti Cuale. Să n-o zgârii! Se uită la Rand și clipi des. Fața îi era murdară de funingine. Seniore? Cine? Slujitorul dumitale? Nu îmi amintesc să îl fi văzut, Seniore. Probabil a ieșit. Nu da drumul la sfeșnicele alea, netotule! Sunt din argint! Cuale se fâțâia dintr-o parte în alta și stătea cu gura pe oamenii care scoteau lucrurile din han.
— Hurin n-ar fi plecat, zise Loial. N-ar fi lăsat… Se uită împrejur și nu își mai termină vorba; unii de pe acolo păreau să se uite cu la fel de multă curiozitate la Ogier ca la foc.
— Știu, răspunse Rand și se năpusti în han.
În sala mare nici n-ai fi zis că hanul luase foc. Cele două rânduri de bărbați se întindeau până sus pe scări, trecând gălețile de la unul la altul, iar alții se căzneau să scoată în stradă mobila care mai rămăsese; jos nu era însă mai mult fum decât ar fi fost dacă ar fi ars ceva în bucătărie. Sus însă, fumul începea să se îngroașe. Tușind, Rand urcă în fugă scările.
Șirurile de oameni se opreau brusc înainte de al doilea cat; de pe scări, bărbații aruncau apa într-un coridor plin de fum. Flăcările care înghițiseră pereții luceau roșu prin fumul negru.
Cineva îl apucă pe Rand de braț.
— Nu poți urca, Seniore. Sus nu mai e nimic. Ogierule, spune-i și dumneata.
Rand își dădu pentru prima oară seama că Loial venise după el.
— Întoarce-te, Loial. O să-l scot eu de acolo.
— Nu poți să îl duci și pe Hurin, și sipetul. Ogierul ridică din umeri. Și apoi, doar n-o să-mi las cărțile să ardă.
— Atunci, apleacă-te. Mergi pe sub fum. Rand se lăsă în genunchi și urcă în patru labe până sus. Aproape de podea, aerul era tot înecăcios, însă ceva mai curat, așa că putea respira. Dar până și aerul părea cumplit de fierbinte. Nu putea să tragă aer în piept pe nas. Respira pe gură și simțea cum i se usucă limba.
Câteodată apa pe care o aruncau bărbații ajungea la el, udându-l până la piele. Nu se răcorea decât o clipă; fierbințeala se făcea numaidecât simțită. Se târî mai departe; știa că Loial e în spatele lui, pentru că îl auzea tușind.
Un perete aproape că nu se mai vedea din pricina flăcărilor, iar podeaua începuse deja să fumege. Îi părea bine că nu zărea ce era deasupra fumului. Pârâiturile care se auzeau erau destul de neliniștitoare.
Ușa de la odaia lui Hurin nu luase încă foc, însă era atât de fierbinte încât trebui să încerce de două ori înainte să izbutească să o deschidă. Prima dată îl văzu pe Hurin, întins pe jos. Rand se târî până la el și îl ridică. Avea o umflătură la cap, mare cât o prună.
Hurin deschise ochii; privirea îi era încețoșată.
— Senior Rand? șopti el slab…. ciocănit la ușă… am crezut că sunt alte invi… Dădu ochii peste cap. Rand fu ușurat când simți că încă îi mai bate inima.
— Rand… Loial tuși. Era lângă pat și ridicase cuverturile. Sipetul dispăruse.
Sus, tavanul trosni și bucăți de lemn în flăcări căzură pe podea. Rand zise:
— Ia cărțile. Eu o să-l iau pe Hurin. Grăbește-te. Încercă să îl pună în spate pe amușinarul neputincios, însă Loial îl apucă el pe Hurin.
— Cărțile or să ardă, n-avem ce face, Rand. Nu poți și să-l duci pe Hurin, și să te târăști, iar dacă te ridici în picioare, n-o să ajungi nici până la scări. Ogierul îl puse pe Hurin pe spinarea lui lată, cu brațele și picioarele atârnând de o parte și de alta. Tavanul pârâi amenințător. Trebuie să ne grăbim, Rand.
— Du-te, Loial. Du-te. Vin și eu.
Ogierul se strecură afară cu povara lui, iar Rand porni după el. Apoi se opri, privind ușa care ducea la odaia lui. Flamura era încă acolo. Flamura Dragonului. „Las-o să ardă, își zise. Dar un alt gând răspunse, ca și cum ar fi fost rostit de Moiraine însăși: Viața ta ar putea depinde de asta. Tot mai încearcă să se folosească de mine. Viața ta ar putea depinde de asta. Femeile Aes Sedai nu mint niciodată.”
Oftând, se rostogoli pe podea și deschise cu piciorul ușa care dădea în camera lui.
Cealaltă odaie fusese cuprinsa de flăcări. Patul era un rug aprins, iar limbi de foc vărgau deja podeaua. Nu putea să se târască. Se ridică și, ghemuit pe vine, intră în cameră, strâmbându-se de durere din pricina căldurii, tușind, înecându-se. Din haina umedă se ridicau aburi. O parte a dulapului ardea. Trase de ușă. Desagii erau înăuntru, încă la adăpost; într-unul din buzunare era îndesată flamura lui Lews Therin Telamon. Lângă desagi era cutia de lemn cu flautul. Șovăi o clipă. „Aș putea s-o las să ardă.”