Tavanul gemu. Înșfăcă desagii și cutia cu flautul și se repezi afară pe ușă, ajungând în genunchi în cealaltă odaie, tocmai când niște grinzi se sfărâmară de podea, chiar în locul unde stătuse el. Se târî înapoi spre coridor, trăgând povara după el. Podeaua se cutremura din pricina grinzilor care tot cădeau.
Când ajunse înapoi la scări, bărbații cu galeți dispăruseră. Nu trebui decât să se lase să alunece pe trepte până la catul de jos, apoi se ridică în picioare și ieși în fugă din hanul acum gol. Lumea se zgâi la eclass="underline" era plin de funingine. Se duse împleticindu-se până la peretele casei de care Loial îl sprijinise pe Hurin. O femeie din mulțime îl ștergea pe Hurin cu o bucată de pânză, dar amușinarul ținea încă ochii închiși și răsufla întretăiat.
— E vreo Meștereasă prin preajmă? întrebă Rand. Are nevoie de ajutor. Femeia se uită la el fără nici o expresie pe chip, iar Rand încercă să își aducă aminte cum le spuneau oamenii femeilor care în Ținutul celor Două Râuri se numeau Meșterese. O Înțeleaptă? O femeie căreia îi ziceți Muma? O femeie care se pricepe la ierburi și la leacuri?
— Sunt Făcătoare-n stele, dacă asta vrei să spui, răspunse femeia, însă pe omul acesta nu pot să-l tămăduiesc. Pot doar să-i alin suferința. Mă tem că i s-a frânt ceva în cap.
— Rand! Tu ești!
Rand încremeni. Era Mat, care își ducea calul de căpăstru prin mulțime, cu arcul atârnat pe spate. Era palid și tras la față, dar era tot Mat, ba chiar rânjea, deși cam slab. Iar în urma lui venea Perrin, cu ochii lui galbeni care străluceau de la foc și care atrăgea la fel de multe priviri ca și vâlvătaia. Și Ingtar, care tocmai descăleca, îmbrăcat într-o haină cu guler înalt în loc de armură; plăselele sabiei i se ițeau peste umăr.
Rand simți cum îl trec fiori reci.
— E prea târziu, le spuse. Ați venit prea târziu. Și se așeză pe jos și începu să râdă.
31
După miros
Rand nu știu că Verin este acolo până când femeia Aes Sedai nu îi luă fața în mâini. Citi îngrijorare în privirea ei, poate chiar teamă, apoi, deodată, se simți ca și cum ar fi fost stropit cu apă rece, simți înțepăturile apei. Se înfioră și se opri din râs; Verin plecă de lângă el și se duse la Hurin. Făcătoarea-n stele o privea cu luare aminte. Și Rand la fel. „Ce caută aici? De parcă n-aș ști.”
— Unde-ați plecat? îl întrebă Mat cu asprime în glas. Ați dispărut și acum văd că ați ajuns în Cairhien înaintea noastră. Loial? Ogierul ridică din umeri și se uită la mulțime; urechile îi zvâcneau. Jumătate din oameni își întorseseră privirea spre nou-veniți. Unii chiar se apropiaseră de ei, încercând să tragă cu urechea.
Rand îl lăsă pe Perrin să îl ajute să se ridice.
— Cum ați găsit hanul? Se uită la Verin, care stătea în genunchi, cu palmele pe capul amușinarului. Ea?
— Într-un fel, zise Perrin. Străjile de la poartă ne-au întrebat cum ne cheamă, iar un bărbat care ieșea din casa de acolo a tresărit când a auzit numele lui Ingtar. I-a zis că nu îl știe, dar avea un zâmbet care mirosea a minciună de la o poștă.
— Cred că știu despre cine vorbești, spuse Rand. Așa zâmbește tot timpul.
— Verin i-a arătat inelul, adăugă Mat, și i-a șoptit ceva la ureche. Părea bolnav, obrajii îi erau supți, era aprins la față, dar tot izbuti să rânjească. I se vedeau pomeții. N-am auzit ce i-a spus, însă părea că or să-i iasă ochii din cap sau că o să-și înghită limba. Dintr-odată, nu știa ce să mai facă pentru noi. Ne-a zis că ne așteptați și ne-a spus și unde stați. S-a oferit chiar să vină cu noi până aici și a părut foarte ușurat când Verin i-a zis că nu trebuie. Pufni. Seniorul Rand din Casa al’Thor.
— E o poveste lungă, zise Rand. Unde sunt Uno și restul? O să avem nevoie de ei.
— În Talpă. Mat se încruntă la el, apoi spuse încet: Uno a zis că mai bine stă acolo decât între zidurile orașului. După câte se întâmplă aici, aș fi făcut bine să rămân și eu cu ei. Rand, de ce o să avem nevoie de Uno? Ai găsit cumva?…
Era clipa de care, își dădu seama Rand, se străduise să se ferească. Trase adânc aer în piept și se uită în ochii prietenului său.
— Mat, am avut pumnalul și l-am pierdut. Iscoadele Celui Întunecat au pus din nou mâna pe el. Îi auzea pe cei din Cairhien mirându-se, dar nu se sinchisea. N-aveau decât să joace Marele Joc; venise Ingtar și se terminase. Nu puteau, totuși, ajunge prea departe.
Ingtar tăcuse, însă acum făcu un pas înainte și îl apucă pe Rand de braț.
— L-ai avut? Și… – se uită în jur – celalalt lucru?
— L-au luat și pe ăla zise Rand cu glas scăzut. Ingtar se lovi cu pumnul în palmă și se îndepărtă; oamenii se dădură la o parte din calea lui din pricina mâniei zugrăvite pe chipul său.
Mat își roase buzele, apoi clatină din cap.
— Nici nu știam că a fost găsit, așa că nu e ca și cum l-aș fi pierdut din nou. E, pur și simplu, pierdut. Era limpede că vorbea despre pumnal, nu despre Cornul lui Vaiere. O să-l găsim din nou. Acum avem doi amușinari. Perrin e și el amușinar. După ce tu ai dispărut cu Hurin și cu Loial, el a mers după urmă până la Talpă. Credeam că ai fugit… știi ce vreau să spun. Dar pe unde ați mers? Tot nu pricep cum de ați ajuns înaintea noastră. Bărbatul de la poartă zicea că sunteți aici de câteva zile.
Rand îi aruncă o privire lui Perrin – E amușinar? – și văzu că și Perrin se uita la el. I se păru că Perrin murmura ceva. „Șterge-Umbra? Probabil că nu am auzit eu bine.” Ochii galbeni ai lui Perrin îl ținură o vreme țintuit; păreau să se ascundă în ei secrete despre el însuși. Zicându-și că e totul o închipuire – „Nu sunt nebun. Nu încă.” – își întoarse privirea.
Verin tocmai îl ajuta pe Hurin să se țină pe picioare.
— Mă simt grozav, zicea el. Puțin ostenit, dar… Nu mai continuă; părea că acum o vede pentru prima oară pe Verin, că de-abia acum își dă seama ce se petrecuse.
— Oboseala o să mai țină câteva ceasuri, îi spuse Verin. Trupul trebuie să lupte ca să se vindece repede.
Făcătoarea-n stele se ridică.
— Aes Sedai? întrebă ea încet.
Verin înclină capul, iar Făcătoarea-n stele îi făcu o plecăciune adâncă.
Deși spuse aproape în șoaptă, cuvintele „Aes Sedai” străbătură mulțimea, iscând respect, teamă sau chiar indignare. Acum toată lumea se uita la ei – nici măcar Cuale nu mai era preocupat de hanul lui care ardea – iar Rand își spuse că ar fi putut să fie mai cu băgare de seamă.
— V-ați luat deja camere? întreba el. Trebuie să vorbim și aici nu putem.
— Bună idee, răspunse Verin. Când am mai venit aici am stat la Marele Copac. O să mergem acolo.
Loial se duse după cai – acoperișul hanului se prăbușise, dar grajdurile erau neatinse – și curând după aceea porniră pe străzi, toți călare, mai puțin Loial, care zicea că se obișnuise din nou să meargă pe jos. Perrin ținea de căpăstru unul din caii de povară pe care îi aduseseră de la miazăzi.
— Hurin, spuse Rand, peste cât timp crezi că o să poți să le iei din nou urma? Poți merge după ea? Oamenii care te-au lovit și care au dat foc au lăsat o urmă, nu-i așa?
— Pot chiar și acum, Domnia Voastră. Și le simt mirosul pe stradă. Dar n-o să țină mult. Nu a fost nici un troloc și nu au omorât pe nimeni. Doar oameni, Domnia Voastră. Iscoade ale Celui Întunecat, probabil, dar nu știu precis. Peste cel mult o zi, mirosul o să dispară.
— Nu cred că știu să deschidă sipetul, Rand, zise Loial, altminteri nu ar fi luat decât Cornul. Le-ar fi fost mai ușor decât să ia sipetul cu totul.
Rand dădu din cap a încuviințare.