— Probabil că l-au pus într-o căruță sau pe un cal. De îndată ce trec de Talpă or să se întâlnească din nou cu trolocii. Atunci o să le poți lua urma, Hurin.
— Întocmai, Domnia Voastră.
— Atunci odihnește-te până te înzdrăvenești, îi spuse Rand. Amușinarul parcă își mai recăpătase puterile, însă stătea strâmb în șa și pe chip i se vedea oboseala. Nu cred să fie la mai mult de câteva ceasuri în fața noastră. Dacă mergem iute… Deodată văzu că toți ceilalți îl priveau iscoditor: Verin și Ingtar, Mat și Perrin. Își dădu seama ce făcuse și roși. Îmi pare rău, Ingtar. Cred că m-am obișnuit să fiu eu cel care conduce oamenii. Nu încerc să-ți iau locul.
Ingtar dădu încet din cap.
— Moiraine a făcut o alegere bună când l-a pus pe Seniorul Agelmar să te numească înlocuitorul meu. Poate că ar fi fost mai bine ca Suprema Înscăunată să îți dea ție sarcina asta. Ingtar râse scurt. Cel puțin, tu ai izbutit să atingi Cornul.
După care merseră mai departe în tăcere.
Marele Copac era parcă fratele geamăn al Apărătorului Zidului Dragonului – o casă înaltă și pătrățoasă, din piatră, cu o sală mare cu tăblii de lemn închis la culoare și cu un ceas mare de argint deasupra căminului. Hangița ar fi putut fi sora lui Cuale. Jupâneasa Tiedra era și ea plinuță și la fel de mieroasă – și avea aceeași privire iscoditoare, același fel de a vâna ceea ce se ascundea în spatele cuvintelor pe care le rosteai. Dar Tiedra o cunoștea pe Verin, iar zâmbetul cu care o întâmpină era cald; nu pomeni de Aes Sedai, însă Rand era convins că știa.
Tiedra și un roi de slujitori se îngrijiră de cai și îi duseră în odăile lor. Camera lui Rand era la fel de frumoasă ca aceea care arsese, dar lui îi păsa mai mult de cada mare de alamă pe care doi bărbați se căzniră să o bage înăuntru și de gălețile cu apă fierbinte pe care ajutoarele bucătăresei le aduceau din bucătărie. Aruncă o privire în oglinda de deasupra policioarei cu cele trebuincioase pentru spălat și văzu că era plin de negreală pe față, de parcă s-ar fi frecat cu cărbune, iar lâna roșie a hainei era murdară de funingine.
Se dezbrăcă și intră în cadă; chibzui pe îndelete cât timp se spălă. Verin era acolo. Una dintre cele trei femei Aes Sedai despre care putea fi sigur că nu o să încerce singură să îl domolească și nici nu o să-l dea pe mâna celor care ar face-o. Cel puțin așa părea. Una dintre cele trei femei care voiau să îl facă să creadă că era Dragonul Renăscut, să se folosească de el ca de un Dragon fals. „Prin ea mă urmăresc ochii lui Moiraine, prin ea se simte mâna lui Moiraine, care încearcă să tragă sforile. Dar am retezat sforile.”
Desagii fuseseră și ei aduși sus, laolaltă cu o boccea în care erau haine curate. Se înfășură într-un ștergar și deschise bocceaua – și oftă. Uitase că celelalte două haine erau amândouă la fel de elegante ca și cea pe care o aruncase pe spătarul unui scaun ca să o curețe slujnica. Alese haina neagră, pe potriva stării lui sufletești. Gulerul înalt era împodobit cu bâtlani argintii, iar pe mâneci se rostogoleau cascade argintii, cu apa spumegând și lovindu-se de stâncile zimțate.
Când își trecu lucrurile dintr-o haină în cealaltă, dădu peste pergamente. Le vârî în buzunar și se apucă să cerceteze răvașele de la Selene. Se întrebă cum de putuse fi atât de nerod. Ea era o fată tânără și frumoasă, dintr-o Casă nobiliară. El era un păstor de care încercau să se folosească femeile Aes Sedai, un bărbat care, dacă nu murea înainte, era sortit să-și piardă mințile. Cu toate acestea, se simțea ispitit de ea doar uitându-se la scrisul ei, aproape că îi simțea mirosul.
— Sunt păstor, le spuse el răvașelor, nu un bărbat de seamă și, dacă m-aș putea însura cu cineva, m-aș însura cu Egwene; numai că ea vrea să fie Aes Sedai și apoi cum pot eu să mă însor cu o femeie, să iubesc o femeie, când o să înnebunesc și, probabil, că o s-o ucid?
Aceste vorbe nu știrbeau cu nimic amintirea frumuseții lui Selene sau felul în care îl făcea să se înfierbânte doar uitându-se la el. Mai că i se părea că e în odaie cu el, că îi simțea parfumul; aruncă chiar o privire în jur și râse când văzu că e singur.
— Parcă sunt deja nebun, mormăi el.
Se duse la lampa de lângă pat, o aprinse și dădu foc răvașelor. Afară, vântul se înteți, furișându-se printre obloane și ațâțând flacăra ca să mistuie pergamentele. Rand se grăbi să le arunce în vatra rece înainte ca flacăra să îi ajungă la degete. Așteptă până când dispăru și ultima fărâmă înnegrită, după care își puse sabia la cingătoare și ieși din odaie.
Verin luase o sală numai pentru ei, în care polițele așezate de-a lungul pereților întunecați aveau și mai mult argint decât cele din sala mare. Mat jongla cu trei ouă fierte și încerca să pară nepăsător. Ingtar se uita țintă la căminul fără foc, încruntat. Loial, care mai avea prin buzunare câteva cărți din Fal Dara, citea lângă o lampă.
Perrin stătea tolănit la masă și își cerceta mâinile împreunate. Pentru nasul lui, camera mirosea a ceară de albine, cea folosită la lustruirea tăbliilor de lemn. „El era, își spuse. Rand este Șterge-Umbra. Lumină, ce se întâmplă cu noi?” Își strânse mâinile în pumn – doi pumni mari și pătrățoși. „Mâinile astea erau făcute pentru un ciocan de fierar, nu pentru o secure.”
Ridică privirea când intră Rand. Lui Perrin i se păru că arăta hotărât, ca și cum își pusese ceva în cap. Femeia Aes Sedai îi făcu semn să se așeze într-un fotoliu cu spătar înalt, chiar în fața ei.
— Ce face Hurin? o întrebă Rand, dând sabia într-o parte, ca să poată sta jos. Se odihnește?
— A stăruit să iasă, răspunse Ingtar. I-am zis să meargă după urmă doar până în locul unde simte miros de troloci. Iar mâine putem merge mai departe. Sau vrei cumva să plecăm de astă-seară?
— Ingtar, zise Rand stânjenit, chiar nu încercam să preiau eu comanda. A vorbit gura fără mine, atâta tot. Totuși nu era atât de stingherit cum ar fi fost altă dată, își spuse Perrin. „Șterge-Umbra. Ne schimbăm toți.” Ingtar nu răspunse, ci rămase cu ochii ațintiți la cămin.
— Sunt câteva lucruri care mă preocupă foarte mult, zise Verin cu glas scăzut. În primul rând, cum de ați dispărut fără urmă din tabăra lui Ingtar. Apoi, cum de ați ajuns în Cairhien cu o săptămână înaintea noastră. Conțopistul ne-a zis foarte limpede de când sunteți aici. Ar fi trebuit să zburați.
Unul din ouăle lui Mat se lovi de podea și se sparse. Nici nu se uită la el. Se zgâia la Rand; Ingtar se întorsese și el. Loial se prefăcea că citește, dar și el părea tulburat și ciulise urechile.
Perrin își dădu seama că și el se holba la Rand.
— Ei, nu a zburat, spuse el. Nu văd să aibă aripi. Poate că are alte lucruri de povestit. Verin își îndreptă o clipă atenția spre el. Perrin izbuti să se uite în ochii ei, însă fu primul care întoarse privirea. „Aes Sedai. Lumină, de ce am fost atât de proști încât să ascultam de o Aes Sedai?” Rand se uită la ea cu recunoștință, iar Perrin rânji. Nu mai era vechiul Rand – părea să fi ajuns pe măsura hainei; acum îi stătea bine – dar era tot băiatul cu care crescuse. „Șterge-Umbra. Un bărbat pe care până și lupii îl respecta. Un bărbat care poate conduce Puterea.”
— Nu mă supăr, zise Rand, și istorisi simplu prin ce trecuseră.
Perrin rămase cu gura căscată de uimire. Pietre de Trecere. Alte lumi, unde pământul părea că se mișcă. Hurin care căuta urma locului unde Iscoadele aveau să fie. Și o femeie frumoasă la ananghie, precum acelea din poveștile Menestrelilor. Mat fluieră încet, a mirare.
— Și v-a adus înapoi? Cu o Piatră din asta?
Rand se codi puțin.