— Așa trebuie că a fost, răspunse el. Așa se face că am ajuns înaintea voastră. Când a venit Fain, Loial a reușit să ia înapoi noaptea Cornul lui Vaiere și am venit la Cairhien pentru că nu credeam că vom fi în stare să îi înfruntăm și știam că Ingtar va merge spre miazăzi după ei și va ajunge în cele din urmă la Cairhien.
„Șterge-Umbra.” Rand se uită la el, mijind ochii, iar Perrin își dădu seama că rostise numele cu voce tare. Totuși, nu atât de tare cât să audă și ceilalți. Nimeni altcineva nu privi înspre el. Se trezi că vrea să îi povestească lui Rand despre lupi. „Eu știu despre tine. Cinstit e să îmi cunoști și tu taina.” Dar era Verin acolo și nu putea spune nimic de față cu ea.
— Interesant, zise femeia Aes Sedai, îngândurată. Mi-aș dori foarte mult să o întâlnesc și eu pe fata asta. Dacă, într-adevăr, poate folosi o Piatră de trecere… Nici măcar numele nu e foarte cunoscut. Se scutură. Ei, asta rămâne pe altă dată. O fată înaltă n-ar trebui sa fie prea greu de găsit în Cairhien. Aaa, uite mâncarea.
Perrin simți miros de miel chiar înainte ca jupâneasa Tiedra să intre în sală, în fruntea unui șir de fetișcane care purtau tăvi cu mâncare. Îi lăsa gura apă mai mult după carne decât după mazăre și dovleac, morcovi și varză și chiflele fierbinți și răscoapte. Legumele i se păreau gustoase, însă, în vremea din urmă, visa câteodată la carne roșie. De obicei, nici măcar gătită. Era tulburător să se trezească gândindu-se că feliile rozii de miel pe care le tăia hangița erau prea făcute. Își puse din toate. Și două porții de miel.
Mâncară în tăcere; toată lumea era adâncită în gânduri. Lui Perrin îi era greu să se uite la Mat. Mat avea aceeași poftă sănătoasă de mâncare ca întotdeauna, în pofida obrajilor aprinși, iar felul în care se îndopa te făcea să crezi că era ultima lui masă înainte de moarte. Perrin își ținea ochii în farfurie și îi părea rău că plecaseră din Emond’s Field. După ce slujnicele strânseră masa și plecară, Verin stărui să rămână împreună până la întoarcerea lui Hurin.
— Veștile pe care o să le aducă s-ar putea să însemne că trebuie să plecam numaidecât
Mat începu din nou să jongleze, iar Loial deschise iar cartea. Rand o întrebă pe hangiță dacă avea și alte cărți; îi aduse Călătoriile lui Jain Neopritul. Și lui Perrin îi plăcea cartea asta, ce povestea despre aventuri printre Oamenii Mării și călătorii spre ținuturile de dincolo de Pustiul Aiel, acolo de unde venea mătasea. Însă acum nu avea chef să citească, așa că începu să joace pietre cu Ingtar. Seniorul din Shienar juca cu mult avânt și multă îndrăzneală. Perrin jucase întotdeauna cu încăpățânare, fără tragere de inimă când trebuia să cedeze, însă acum muta pietrele cu tot atâta nesăbuință ca și Ingtar. Cele mai multe partide se terminară la egalitate, dar izbuti să câștige tot atâtea cât Ingtar. La căderea serii, Ingtar se uita la el cu respect; tocmai atunci se întoarse și amușinarul.
Rânjetul de pe fața lui Hurin era deopotrivă triumfător și nedumerit.
— I-am găsit, Senior Ingtar. Senior Rand. Am mers până la bârlogul lor.
— Bârlog? spuse Ingtar tăios. Vrei să zici că se ascund pe undeva prin apropiere?
— Așa este, Senior Ingtar. Am mers până acolo pe urma celor care au luat Cornul și peste tot era miros de troloci, deși se fereau, ca și cum nu cutezau să fie văzuți, chiar dacă erau în ascunzătoare. Și nu e de mirare. Amușinarul trase adânc aer în piept. Sunt în conacul cel mare pe care tocmai l-a zidit Seniorul Barthanes.
— Seniorul Barthanes! strigă Ingtar. Dar este… este… este…
— Sunt Iscoade și printre nobili, nu numai printre oamenii obișnuiți, zise Verin blând. Cei puternici își vând sufletul Umbrei, la fel de des ca și cei nevolnici. Ingtar se încruntă, ca și cum nu voia să se gândească la asta.
— Sunt străji, continuă Hurin. N-o să putem intra cu douăzeci de oameni acolo, dacă vrem să mai și ieșim. Cu o sută, poate, dar cel mai bine ar fi doi. Așa mă gândesc eu, Seniore.
— Dar Regele? întrebă Mat. Dacă acest Barthenes este Iscoada a Celui Întunecat, Regele o să ne ajute.
— Nu mă îndoiesc, spuse Verin sec, că Galldrian Riatin o să profite și o să pornească împotriva lui Barthanes Damodred, ba chiar o să fie bucuros că are un asemenea prilej. Însă nu mă îndoiesc nici că, odată ce va pune mâna pe Cornul lui Vaiere, Galldrian nu o să se mai dezlipească de el. O să-l scoată în zilele de sărbătoare ca să le arate și să le spună oamenilor ce măreț este Cairhienul și nimeni, niciodată, nu o să-l mai vadă altundeva.
Perrin clipi mirat.
— Dar Cornul lui Vaiere trebuie să fie acolo unde se va desfășura Ultima Bătălie. Nu poate să-l păstreze el.
— Eu nu știu prea multe despre Cairhien, îi zise Ingtar, dar am auzit destule despre Galldrian. O să ne ospăteze și o să ne mulțumească pentru slava pe care am adus-o Cairhienului. O să ne umple buzunarele cu aur și o să ne copleșească cu onoruri. Iar dacă o să încercăm să plecăm cu Cornul, o să ne taie capetele fără să stea o clipă pe gânduri.
Perrin își trecu o mână prin păr. Cu cât afla mai multe despre regi, cu atât i se păreau mai nesuferiți.
— Și pumnalul? întrebă Mat cu neîncredere. N-o să vrea și pumnalul, nu-i așa? Ingtar îi aruncă o privire mânioasă, iar Mat se fâstâci. Știu cât de însemnat e Cornul, dar eu n-o să iau parte la Ultima Bătălie. Pumnalul ăla…
Verin își puse mâinile pe brațele scaunului.
— N-o să rămână nici el la Galldrian. Trebuie să ne gândim cum să pătrundem în conacul lui Barthanes. Dacă găsim Cornul, s-ar putea să găsim și o cale de a-l lua înapoi. Da, Mat, și pumnalul. Odată ce se va ști că e o Aes Sedai în oraș – ei, de obicei mă feresc de lucruri din astea, dar, dacă scap o vorbă către Tiedra că aș vrea să văd noul conac al lui Barthanes, probabil că o să primesc o invitație într-o zi sau două. N-o să fie prea anevoie să iau cu mine și pe câțiva dintre voi. Ce s-a întâmplat, Hurin?
Amușinarul se legăna nerăbdător pe călcâie din clipa în care pomenise de invitație.
— Seniorul Rand are deja o invitație. De la Seniorul Barthanes. Perrin se zgâi la Rand; nu era singurul.
Rand scoase cele două pergamente sigilate din buzunar și i le dădu femeii Aes Sedai, fără să spună nimic.
Ingtar veni să uite la peceți peste umărul ei.
— Barthanes și… Și Galldrian! Rand, cum de ai primit așa ceva? Ce-ai făcut pe aici?
— Nimic, răspunse Rand. N-am făcut nimic. Pur și simplu, mi le-au trimis. Ingtar răsuflă adânc. Mat rămăsese cu gura căscată. Da, pur și simplu mi le-au trimis, zise Rand încetișor. Avea o semeție în el, pe care Perrin nu-și amintea s-o fi avut înainte; Rand se uita la femeia Aes Sedai și la Seniorul din Shienar ca și cum era egalul lor.
Perrin clătină din cap. „Ești pe măsura hainei. Cu toții ne schimbam.”
— Seniorul Rand le-a ars pe toate celelalte, zise Hurin. Veneau în fiecare zi și în fiecare zi le ardea. Până la astea, firește. În fiecare zi de la o Casă și mai importantă. Amușinarul părea mândru de asta.
— Roata Timpului ne țese pe toți în Pânză după cum îi e voia, spuse Verin, uitându-se la pergamente și câteodată are grijă să primim lucrul de care avem nevoie înainte chiar să știm că avem nevoie de el.
Mototoli nepăsătoare invitația Regelui și o aruncă în vatră, unde rămase, albă, pe buștenii reci. Rupse cealaltă pecete cu degetul și citi.
— Da. Da, e foarte bine.
— Cum aș putea eu să merg acolo? o întrebă Rand. Or să-și dea seama că nu sunt Senior. Sunt păstor, fermier. Ingtar nu părea să-l creadă. Da, Ingtar. Ți-am spus că așa e. Ingtar ridică din umeri; tot nu părea convins. Hurin se uita la Rand cu neîncredere fățișă în ceea ce spunea.