Când Rand o întrebase pe Verin de ce vine și ea, femeia se mulțumise să zâmbească și spusese:
— Ca să nu dați de necazuri.
Pe când urcau scările, Mat mormăi:
— Tot nu pricep de ce trebuie să fiu servitor. El și Hurin mergeau în spatele celorlalți. Arde-m-ar, dacă Rand poate fi Senior, pot să-mi pun și eu o haină elegantă.
— Un servitor, zise Verin fără să se uite la el, poate să meargă în multe locuri în care altcineva nu poate pătrunde și mulți nobili nici nu-l bagă în seamă. Tu și Hurin aveți rostul vostru.
— Acum taci, Mat, adăuga Ingtar, dacă nu vrei să ne dai de gol. Se apropiau de ușile păzite de șase străji, cu Copacul și Coroana Casei Damodred pe piept și de șase bărbați în livrea verde-închis, cu blazonul Casei pe mânecă.
Rand trase adânc aer în piept și întinse invitația.
— Sunt Seniorul Rand din Casa al’Thor, zise el dintr-o suflare, ca să scape. Iar aceștia sunt oaspeții mei. Verin Aes Sedai din Ajah Brună. Seniorul Ingtar din Casa Shinowa, din Shienar. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, din steddingul Shangtai. Loial îi rugase să nu pomenească numele steddingului, dar Verin stăruise că trebuie să fie cât mai ceremonioși.
Servitorul care luase invitația, înclinându-se ușor, tresări la auzul fiecărui nume; aproape că îi ieșiră ochii din cap când fu pomenită Verin. Zise cu glasul gâtuit:
— Fiți bineveniți în Casa Damodred, Seniorilor. Fii binevenită, Aes Sedai. Fii binevenit, prietene Ogier. Le făcu semn celorlalți servitori să deschidă larg ușile și îi pofti pe toți înăuntru, cu o plecăciune, după care se grăbi să dea invitația unui alt bărbat în livrea și îi șopti ceva la ureche.
Acesta purta pe pieptul livrelei verzi blazonul cu Copacul și Coroana.
— Aes Sedai, zise el, folosindu-se de toiagul lung ca să facă o plecăciune adâncă, cu capul aproape de genunchi, fiecăruia în parte. Seniorilor. Prietene Ogier. Mă numesc Ashin. Binevoiți să mă urmați.
Pe coridor nu erau decât slujitori, însă Ashin îi conduse într-o sală mare plină de nobili, cu un scamator într-un capăt și niște saltimbanci în celălalt. Muzica și glasurile care se auzeau și din alte părți dădeau de înțeles că aceștia nu era nici singurii oaspeți, nici singurele reprezentații. Nobilii stăteau câte doi, câte trei sau câte patru, câteodată bărbați și femei laolaltă, păstrând întotdeauna distanța cuvenită pentru a nu auzi ce spuneau ceilalți. Oaspeții purtau culorile închise obișnuite în Cairhien; fiecare avea panglici viu colorate care le ajungeau cel puțin până la jumătatea pieptului, iar unora chiar până la talie. Femeile aveau părul ridicat în turnulețe complicate de cârlionți, fiecare diferit de celelalte și fustele lor închise erau atât de largi, încât ar fi trebuit să se întoarcă pe o parte ca să poată încăpea pe o ușă mai îngustă decât cele de la conac. Nici unul dintre bărbați nu avea capul ras precum soldații – toți aveau părul lung și purtau pălării de catifea închisa la culoare, unele înalte, altele turtite – și, ca și la femei, manșetele plisate de culoarea fildeșului aproape că le ascundeau mâinile. Ashin lovi cu toiagul în pământ și le vesti sosirea, rostind întâi numele lui Verin.
Atraseră privirile tuturor. Verin purta șalul cu ciucuri cafenii, brodat cu viță-de-vie; numele unei Aes Sedai stârni murmure printre Seniori și doamne și îl făcu pe scamator să scape din mână un cerc, deși nimeni nu se mai uita la el. Loial fu și el cercetat cu aproape la fel de multă curiozitate, chiar înainte ca Ashin să îi rostească numele. În pofida broderiei argintii de pe guler și de pe mâneci, negrul hainei lui Rand îl făcea să pară îmbrăcat foarte simplu față de cei din Cairhien, iar sabia lui și a lui Ingtar atraseră multe priviri. Nici un nobil nu părea să aibă armă. Rand auzi de mai multe ori cuvintele „sabie cu pecetea bâtlanului”. Unele căutături aduceau a încruntare; bănuia că erau cele ale nobililor pe care îi jignise, arzându-le invitațiile.
Un bărbat zvelt și chipeș se apropie de ei. Avea părul lung și cărunt și panglici de toate culorile îi brăzdau pieptul hainei cenușii, de la gât până la tighel, aproape de genunchi. Era foarte înalt pentru cineva din Cairhien, doar cu jumătate de cap mai scund decât Rand, iar felul în care umbla îl făcea să pară și mai înalt – își ținea bărbia ridicată, așa încât părea că se uită de sus la toată lumea. Ochii îi erau ca niște pietre negre. Cu toate acestea, se uită cu luare-aminte la Verin.
— Harul Luminii mă cinstește cu prezența dumitale, Aes Sedai. Vocea lui Barthanes Damodred era gravă și fermă. Își plimbă privirea peste ceilalți. Nu mă așteptam la oaspeți atât de aleși. Senior Ingtar. Prietene Ogier. Își înclină ușor capul în fața fiecăruia; Barthanes știa precis cât de puternic este. Și dumneata, tinere Senior Rand. Ai iscat multă vâlvă în oraș și în Case. Poate vom avea prilejul să stăm de vorbă astă-seară. Din tonul lui se ghicea că nu avea să îi pară rău dacă un asemenea prilej nu se ivea, că nu fusese deloc impresionat de vâlva pe care o stârnise, însă aruncă o privire furișă spre Ingtar și Loial, și spre Verin. Fiți bineveniți. Se lăsă condus de acolo de o femeie frumoasă, care își puse mâna împodobită cu inele și îngropată în dantelă pe brațul lui, dar ochii i se întoarseră spre Rand în timp ce se îndepărta.
Oamenii reîncepură să vorbească, iar scamatorul învârtea din nou cercurile într-o roată ce mai că ajungea la tavanul din ipsos. Saltimbancii nu se opriseră nici o clipă; o femeie sări în aer de pe mâinile făcute căuș ale unuia dintre tovarășii ei – părul dat cu ulei îi strălucea în lumina sutelor de lămpi pe când se învârtea – și ajunse în picioare pe mâinile unui bărbat care stătea la rândul lui pe umerii altuia. Acesta o ridică, întinzând brațele, iar cel de umerii căruia stătea îl ridică și pe el în același fel. Femeia întinse mâinile, ca și cum ar fi așteptat aplauze. Nimeni din cei din Cairhien nu păru să bage de seamă.
Verin și Ingtar se amestecară în mulțime. Ingtar avu parte de câteva priviri bănuitoare; la Verin se uitau cu ochii mari sau încruntați, ca și cum ar fi stat lângă un lup turbat. Mai ales bărbații o priveau așa, iar câteva femei chiar începură să vorbească cu ea.
Rand își dădu seama că Mat și Hurin dispăruseră deja în bucătărie, acolo unde se adunau toți servitorii oaspeților până când aveau să fie chemați. Spera că nu le va fi greu să se strecoare afară.
Loial se aplecă să îi spună ceva la ureche.
— Rand, e o Poartă de Taină pe aici. O simt.
— Vrei să zici că aici a fost odinioară un desiș Ogier? întrebă Rand cu glas scăzut. Loial încuviință.
— Când l-au plantat, nu găsiseră steddingul Tsofu, altminteri Ogierul care ajutase la zidirea Al’cair’rahienallen nu ar fi avut nevoie de un desiș care să le aducă aminte de stedding. Aici era o pădure când am mai trecut eu prin Cairhien, și aparținea Regelui.
— Probabil că Barthanes a dobândit-o în urma unui complot. Rand se uită neliniștit în jur. Lumea vorbea, dar erau mai mulți care stăteau cu ochii pe el și pe Ogier. Nu-l mai vedea pe Ingtar. Verin era în mijlocul unui grup de femei. Ar fi mai bine dacă am sta toți grupați.
— Verin a spus că nu, Rand. Zice că asta i-ar înfuria și i-ar face bănuitori, căci ar crede că ne ținem departe de ei. Trebuie să le alungăm orice îndoială până când Mat și Hurin izbutesc să găsească ceva.