— Am auzit și eu ce a spus Verin, Loial. Dar tot cred că, dacă Barthanes este Iscoada Celui Întunecat, atunci știe deja de ce suntem aici. Dacă umblăm singuri pe aici, e ca și cum i-am pofti să ne dea una în cap.
— Verin zice că nu o să facă nimic până când nu se lămurește dacă poate să se folosească cumva de noi. Fă cum a spus ea, Rand. Femeile Aes Sedai știu ce vorbesc. Loial pătrunse în mulțime și fu înconjurat de Seniori și doamne înainte să apuce să facă zece pași.
Câțiva oameni se îndreptară spre Rand, acum că rămăsese singur, însă el se întoarse în partea cealaltă și se grăbi să se îndepărteze. „Poate că femeile Aes Sedai știu ce vorbesc, dar mie nu-mi place ce se petrece aici. Lumină, de-aș ști dacă spune adevărul. Femeile Aes Sedai nu mint niciodată, dar adevărul spus de ele nu este întotdeauna adevărul pe care îl crezi tu.”
Se plimba necontenit, ca să nu trebuiască să intre în vorba cu nobilii. Mai erau multe alte săli, toate pline de Seniori și de doamne și cu tot felul de desfătări: trei Menestreli îmbrăcați în mantiile lor multicolore, scamatori și saltimbanci, muzicanți care cântau la flaut, luth, timpanon și lăută, plus alte cinci feluri de scripci, șase feluri de corn, drepte, curbate sau încovoiate, și zece feluri de tobe de diferite mărimi, de la tambure la timpane. La unii muzicanți se uită de două ori, la cei care aveau cornuri încovoiate, dar toate instrumentele erau din alamă.
„Doar n-or să țină Cornul aici, nerodule, își spuse el. Doar dacă Barthanes se hotărăște să îi cheme pe eroii din morminte ca să îi desfete oaspeții.”
Era până și un bard ce purta cizme cu lucrătură din argint din Tear și o haină galbenă; umbla dintr-o sală în alta, ciupind coardele harfei și oprindu-se când și când ca să Declame. Se uita disprețuitor la ceilalți Menestreli și nu zăbovea în locurile unde erau ei, însă Rand nu vedea alta deosebire între ei în afară de veșminte.
Deodată Barthanes se ivi lângă Rand. Un servitor în livrea îi întinse numaidecât o tavă de argint, înclinându-se adânc. Barthanes luă un pocal de sticlă, plin cu vin. Mergând cu spatele și înclinându-se mereu, servitorul îi tot întinse tava lui Rand, până când acesta scutură din cap, după care se pierdu în mulțime.
— Pari frământat, îi spuse Barthanes, sorbind din vin.
— Îmi place să merg. Rand se întrebă cum să urmeze sfaturile lui Verin și, amintindu-și despre ce îi zisese despre întâlnirea cu Suprema Înscăunată, luă poziția Pisicii care străbate curtea. Nu cunoștea un fel mai arogant de a păși. Barthanes strânse din buze, iar Rand se gândi că probabil Seniorul considera că e prea sfidător; nu se putea însă călăuzi decât după povețele lui Verin, așa că nu se opri. Ca să mai domolească încordarea, spuse curtenitor: Ce ospăț minunat. Aveți mulți prieteni și nu am văzut niciodată atâția Menestreli, muzicanți și saltimbanci.
— Mulți prieteni, încuviință Barthanes. O să-i poți spune lui Galldrian cât de mulți am și cine sunt ei. Unele nume s-ar putea chiar să-l mire.
— Nu l-am întâlnit niciodată pe Rege, Senior Barthanes, și nici nu cred să îl întâlnesc vreodată.
— Firește. Erai doar din întâmplare în acel sat spurcat. Nu cercetai cum merg lucrurile cu dezgropatul statuii. Grea misiune.
— Da. Începuse să se gândească din nou la Verin; ar fi fost bine să îi fi dat mai multe sfaturi despre cum să vorbească cu cineva care credea că minte. Adaugă fără să chibzuiască: Este periculos ca aceia care nu știu ce fac să umble cu lucruri din Vârsta Legendelor.
Barthanes își aținti privirea în pocal, visător, de parcă Rand ar fi spus ceva foarte important.
— Vrei să spui că nu ești de partea lui Galldrian? îl întrebă Barthanes în cele din urmă.
— V-am mai spus, Seniore, că nu l-am întâlnit niciodată pe Rege.
— Da, de bună seamă. Nu știam că și cei din Andor iau parte la Marele Joc. Nu vezi prea mulți prin Cairhien.
Rand trase adânc aer în piept, ca să nu îi răspundă mânios bărbatului că nu era câtuși de puțin interesat de Marele Joc.
— Pe râu sunt multe barje cu grâne care vin din Andor.
— Neguțători? Cine îi bagă în seamă? E ca și cum ai zice că trebuie să fii atent la omizile de pe frunze. Barthanes se arăta disprețuitor și față de neguțători, și față de omizi, însă și de data aceasta se încruntă, ca și cum Rand ar fi vorbit pe ocolite despre altceva. Nu mulți sunt bărbații care călătoresc în tovărășia unei Aes Sedai. Pari prea tânăr ca să fii Străjer. Probabil că Seniorul Ingtar este Străjerul lui Verin Sedai, nu-i așa?
— Suntem cine am spus că suntem, zise Rand și făcu o strâmbătură. „În afară de mine.”
Barthanes îl cercetă aproape fățiș.
— Tânăr. Tânăr ca să porți o sabie cu pecetea bâtlanului.
— Am mai puțin de un an, răspunse Rand fără voia lui și numaidecât își dori să nu fi deschis gura. I se părea că spusese o prostie, însă Verin îi zisese să se poarte ca atunci când se întâlnise cu Suprema Înscăunată, iar acesta fusese răspunsul pe care i-l dăduse Lan. După obiceiurile celor din Ținuturile de la Hotar, ziua în care primeai sabia era ziua ta de nume.
— Așa deci. Din Andor, dar cu educație primită în Ținuturile de la Hotar. Sau poate de la un Străjer? Miji ochii, uitându-se iscoditor la Rand. Înțeleg că Morgase are un singur fiu. Pe nume Gawyn, din câte am auzit. Trebuie că ești cam de un leat cu el.
— M-am întâlnit o dată cu el, zise Rand cu luare aminte.
— Aceiași ochi. Același păr. Am auzit că cei de viță regală din Andor au părul și ochii Aielilor.
Rand se împiedică, deși podeaua era din marmură netedă.
— Nu sunt Aiel, Senior Barthanes, și nu sunt nici de viță regală.
— Cum spui. Acum am la ce mă gândi. Cred că vom găsi despre ce să vorbim când ne vom mai întâlni. Barthanes dădu din cap și înălță pocalul în semn de salut, apoi se întoarse ca să discute cu un bărbat cărunt, cu multe panglici colorate pe haină.
Rand clătină din cap și plecă mai departe, ferindu-se să mai intre în vorba cu cineva. Era de ajuns că vorbise cu un Senior din Cairhien; nu voia să aibă de-a face și cu al doilea. Barthanes părea că găsește sensuri adânci în cele mai nevinovate cuvinte. Rand își dădu seama că aflase destule despre Daes Dae’mar ca să știe că habar nu avea de cum se juca. „Mat, Hurin, aflați repede ceva, ca să putem pleca de aici. Oamenii ăștia sunt nebuni.”
Apoi intra în alta sală, iar Menestrelul care stătea într-un colț, cântând la harfă și recitând o poveste din Marele Alai pornit pe urmele Cornului, era Thom Merrilin. Rand încremeni. Thom nu dădea semne că l-ar fi zărit, deși trecuse de două ori cu privirea pe deasupra lui. Părea că Thom chiar vorbise serios. Să nu se mai vadă deloc.
Rand se întoarse, dar o femeie păși ușor în fața lui și îi puse o mână pe piept; de sub dantelă apăru o încheietura fină. Nu-i ajungea nici până la umăr, însă coafura înaltă se termina la nivelul ochilor lui. Gâtul îi era acoperit de gulerul înalt, din dantelă gofrată, al rochiei, iar sub sâni rochia albastru-închis era acoperită de panglici colorate.
— Sunt Alaine Chuliandred, iar dumneata ești vestitul Rand al’Thor. Fiindcă e conacul lui Barthanes, bănuiesc că el are dreptul să-ți vorbească primul, însă suntem cu toții fermecați de ceea ce am auzit despre dumneata. Am auzit chiar că ai cânta la flaut. E adevărat?
— Da, cânt la flaut. „Cum de a?… Caldevwin. Lumină, oare în Cairhien toată lumea aude tot ce se spune?” Dacă sunteți bună să mă iertați…