— Oh, Mat e bine, Senior Rand. Amușinarul se încruntă. Cel puțin așa pare; mormăie ca un bărbat în putere. Nu am vrut să te îngrijorez, dar trebuia să găsesc o scuză ca să cobori aici. Am găsit destul de ușor urma. Cei care au dat foc la han au intrat cu toții într-o grădină împrejmuită din spatele conacului. Trolocii au pătruns în grădină odată cu ei. Cred că asta s-a întâmplat ieri. Poate chiar cu o zi înainte. Șovăi. Senior Rand, nu au mai ieșit. Sunt tot acolo.
La baza scărilor se auzeau servitorii care cântau și râdeau. Cineva avea un luth și zdrăngănea la el o melodie, cântând din gură cu glas răgușit, iar ceilalți aplaudau și dănțuiau. Pereții nu erau nici tencuiți, nici acoperiți cu tapiserii fine – doar piatră goală și lemn simplu. Lumina de pe coridoare venea de la niște torțe de papură care afumau tavanul; erau puse la mare depărtare unele de altele, așa încât în unele porțiuni era aproape întuneric.
— Mă bucur că îmi vorbești din nou normal, spuse Rand. După câte plecăciuni îmi făceai, începusem să cred că îi întreci până și pe cei din Cairhien.
Hurin se înroși.
— Ei, cât despre asta… Aruncă o privire de-a lungul coridorului, spre locul de unde se auzea zgomot, ca și cum i-ar fi venit să scuipe. Vor toți să pară așa de cuviincioși, dar… Senior Rand, fiecare zice că îi este devotat stăpânului sau stăpânei lui, dar fiecare dă de înțeles că este gata să vândă ceea ce știe sau a auzit. Și după ce beau câte ceva, îți șoptesc la ureche tot felul de lucruri despre Seniorii și doamnele pe care îi slujesc, de ți se face părul măciucă. Știu că sunt din Cairhien, dar n-am pomenit niciodată așa ceva.
— O să plecam curând de aici, Hurin. Rand nădăjduia că așa va fi. Unde e grădina asta? Hurin coti pe un coridor lăturalnic, care ducea spre spatele conacului. I-ai adus deja aici pe Ingtar și pe ceilalți?
Amușinarul clătină din cap.
— Seniorul Ingtar s-a lăsat încolțit de șase sau șapte femei din acelea care își spun doamne. Nu m-am putut apropia ca să vorbesc cu el. Iar Verin Sedai era cu Barthanes. Mi-a aruncat o asemenea privire când am ajuns lângă ea, încât nici n-am mai încercat să îi spun ceva.
Trecură de un alt colț și dădură peste Loial și Mat; Ogierul stătea puțin aplecat, din pricina tavanului prea jos. Loial îl întâmpină cu un rânjet până la urechi.
— Iată-te. Rand, n-am fost niciodată așa de fericit să scap de cineva ca de oamenii ăia de sus. Mă tot întrebau dacă se întorc Ogierii și dacă Galldrian e de acord să le plătească ce le datorează. Se pare că zidarii Ogieri au plecat pentru că Galldrian nu i-a mai plătit decât cu făgăduieli. Le-am tot spus că nu știu nimic despre toate astea, dar jumătate din ei păreau convinși că mint, iar cealaltă jumătate că vreau de fapt să spun cu totul altceva.
— O să plecam curând de aici, îl încredință Rand. Mat, te simți bine? Prietenul lui avea obrajii mai supți decât înainte, chiar decât la han, iar pomeții ieșeau și mai mult în evidență.
— Mă simt bine, răspunse Mat morocănos, și chiar m-am bucurat că am plecat de lângă ceilalți servitori. Cei care nu mă întrebau dacă mă înfometezi credeau că sunt bolnav și nu voiau să se apropie de mine.
— Ai simțit pumnalul? îl întrebă Rand.
Mat scutură din cap, abătut.
— N-am simțit decât că e cineva care stă tot timpul cu ochii pe mine. Oamenii ăștia sunt la fel de pricepuți ca Pieriții când vine vorba să se furișeze pe lângă tine. Arde-m-ar, mi-a sărit inima din piept când mi-a zis Hurin că a dat de urma Iscoadelor Celui întunecat. Rand, nu simt deloc pumnalul și am cercetat nenorocita asta de casă din pod până-n pivniță.
— Asta nu înseamnă că nu e aici, Mat. L-am pus în sipet, cu Cornul, ții minte. Poate că de asta nu îl simți. Nu cred că Fain știe cum să deschidă sipetul, altminteri nu s-ar fi ostenit să care atâta greutate când a plecat din Fal Dara. Aurul cu care e împodobit sipetul nu are nici o valoare în comparație cu Cornul lui Vaiere. Când o să găsim Cornul, o să găsim și pumnalul. O să vezi.
— Dacă nu trebuie să mă mai prefac că sunt servitorul tău, murmură Mat. Dacă nu înnebunești și… Nu-și mai continuă vorba.
— Rand nu e nebun, Mat, zise Loial. Cei din Cairhien nu l-ar fi lăsat să intre aici dacă nu ar fi fost Senior. Ei sunt cei nebuni.
— Nu sunt nebun, spuse Rand cu asprime în glas. Încă nu. Hurin, arată-mi grădina.
— Pe aici, Senior Rand.
Ieșiră, în întuneric, pe o ușă mică; Rand trebui să își îndoaie genunchii ca să încapă, iar Loial se văzu silit să se cocârjeze și să își strângă umerii. Era destulă lumină de la ferestrele de sus pentru ca Rand să vadă potecile de cărămidă dintre straturile pătrate de flori. De o parte și de alta se întindeau umbrele grajdurilor și ale celorlalte acareturi. Din când în când se auzeau frânturi de muzică, de la servitorii de jos sau de la Menestrelii care îi desfătau pe stăpânii lor sus.
Hurin îi călăuzi de-a lungul potecilor până când dispăru și ultima licărire de lumina și trebuiră să se mulțumească cu lumina lunii; cizmele scârțâiau slab pe cărămizi. Tufele care ziua ar fi fost pline de culoare se transformaseră în întuneric în niște ghebe curioase. Rand duse mâna la sabie și nu-și lăsă privirea să poposească prea mult într-un singur loc. O suta de troloci ar fi putut sta la pânda în apropiere, nevăzuți. Știa că Hurin i-ar fi mirosit de ar fi fost prin preajmă, dar asta nu prea le era de folos. Dacă Barthanes era Iscoada Celui Întunecat, însemna că măcar o parte dintre servitori și paznici erau și ei Iscoade, iar Hurin nu simțea mirosul Iscoadelor. Iscoade sau troloci care s-ar fi năpustit din noapte asupra lor – nu era mare deosebire.
— Acolo, Senior Rand, spuse Hurin în șoaptă, arătând cu degetul.
În față, niște ziduri de piatră nu mai înalte decât capul lui Loial îngrădeau un pătrat lung de vreo cincizeci de pași. Rand nu era sigur, din pricina umbrelor, dar părea că gradina se întindea dincolo de ziduri. Se întrebă de ce Barthanes închisese o parte din mijlocul grădinii. Deasupra nu era nici un acoperiș. „De ce ar intra și ar rămâne acolo?”
Loial se aplecă să îi vorbească la ureche.
— Ți-am spus că aici era odinioară un desiș Ogier. Rand, Calea de taină e înăuntrul zidului ăluia. O simt.
Rand îl auzi pe Mat oftând deznădăjduit.
— Nu putem renunța, Mat, spuse el.
— Nu renunț. Dar am atâta minte cât să nu mai vreau să mai umblu vreodată pe Căile de Taină.
— S-ar putea să nu avem încotro, îi răspunse Rand. Du-te după Ingtar și Verin. Adu-i aici cumva – nu-mi pasă cum – și zi-le că probabil Fain a plecat cu Cornul pe o Poartă de Taina. Dar vezi să nu te audă cineva. Și să nu uiți să șchiopătezi; oamenii cred că ai căzut și te-ai lovit. Era de mirare că Fain îndrăznise să o ia pe Căile de Taina, însă nu vedea altă explicație. „Nu aveau cum să petreacă o zi și o noapte stând aici, fără un acoperiș deasupra capului.”
Mat îi făcu o plecăciune și îi zise batjocoritor:
— De îndată, Seniore. Cum dorește Domnia Voastră. Să vă duc flamura, Seniore? Porni spre conac; mormăiturile se auzeau din ce în ce mai stins. Acum trebuie să și șchiopătez. Data viitoare o să mă aleg cu gâtul rupt sau…
— Își face griji din pricina pumnalului, Rand, îi spuse Loial.
— Știu, zise Rand. „Dar cât timp o să mai treacă până când o să spună cuiva cine sunt, chiar fără să vrea?” Nu credea că Mat avea să-l dea vreodată de gol dinadins; prietenia dintre ei l-ar fi împiedicat. Loial, ridică-mă să mă uit peste zid.
— Rand, dacă Iscoadele sunt încă…