— Nu sunt. Ridică-mă, Loial.
Se apropiară toți trei de zid, iar Loial își împreună mâinile, făcând un fel de scară pentru piciorul lui Rand. Ogierul se îndreptă cu ușurință de spate, înălțându-l pe Rand cât să vadă peste marginea zidului.
Luna subțire nu lumina prea mult și cea mai mare parte era în întuneric, dar nu păreau să fie nici flori, nici tufe în interiorul pătratului împrejmuit de ziduri. Doar o bancă singuratică din marmură palidă, pusă ca pentru cineva care ar fi vrut să stea și să se uite la lespedea verticală de piatră din mijloc.
Rand se prinse de marginea zidului și se trase în sus. Loial îl apucă de picior, însă Rand se smulse și se rostogoli peste zid, lăsându-se să cadă înăuntru. Simți sub picioare iarba scurtă; îi trecu prin cap că Barthanes lăsa probabil oile înăuntru. Cu ochii zgâiți la lespedea întunecată de piatră, Poarta de taină, tresări când auzi o bufnitură lângă el. Hurin se ridică în picioare și se șterse de praf.
— Ar trebui să fii cu băgare de seamă, Senior Rand. Aici s-ar putea ascunde oricine. Sau orice. Se uită scrutător în jur, ducând mâna la cingătoare, ca și cum s-ar fi așteptat să găsească sabia scurtă și pumnalul cu lamă zimțată pe care fusese nevoit să le lase la han; în Cairhien, servitorii nu erau înarmați. Dacă sari într-o groapă fără să te uiți, poți să dai peste un șarpe.
— Le-ai fi simțit mirosul, zise Rand.
— Poate. Amușinarul trase adânc aer în piept. Dar eu nu simt decât mirosul a ceea ce au făcut, nu a ceea ce au de gând să facă.
Se auzi un hârșâit deasupra capului lui Rand; Loial se lăsa în jos pe zid. Ogierul nici măcar nu trebui să își întindă mâinile de tot înainte să ajungă cu picioarele pe pământ.
— Repeziți, mormăi el. Voi, oamenii, sunteți întotdeauna atât de repeziți. Și acum trebuie să fac și eu la fel. Fruntașul Haman m-ar mustra, iar mama… Întunericul îi ascundea chipul, dar Rand era convins că îi zvâcneau urechile. Rand, dacă nu începi să fii cu mai mare luare-aminte, o să-mi provoci numai necazuri.
Rand merse până la Poarta de taină și dădu ocol lespezii. Chiar și de aproape nu părea decât o bucată mare de piatră, mai înaltă decât el. În spate era netedă și rece – o atinse ușor cu mâna, în treacăt – însă partea din față fusese cioplită de o mână iscusită. Era acoperită de cârcei de viță-de-vie, frunze și flori, toate atât de meșteșugit făcute încât păreau aproape aievea în lumina palidă a lunii. Pipăi pământul din fața ei; erau doua urme în formă de cerc în iarbă, ca și cum porțile ar fi fost deschise.
— Este într-adevăr o Poartă de taină? întrebă Hurin neîncrezător. Am auzit povești despre ele, firește, dar… Adulmecă aerul. Urma merge până acolo și apoi se oprește, Senior Rand. Cum o să mai știm acum pe unde au luat-o? Am auzit că, dacă intri pe o Poarta de taină, când ieși ești nebun – asta dacă mai apuci să ieși.
— Nu e ceva imposibil. Noi am mai umblat pe o astfel de Cale – eu, Loial, Mat și Perrin. Rand nu își luă ochii de la încâlcirea de frunze de pe piatră. Știa că era una deosebită de toate celelalte cioplite acolo. Frunza ca de trifoi a Copacului Vieții, Avendesora. Puse mâna pe ea. Pun rămășag că o să le simți urma pe Căi. Putem merge oriunde după ei. Nu era rău să-și dovedească lui însuși că avea curajul să pășească printr-o Poartă de taină. O să-ți arăt. Îl auzi pe Hurin oftând. Frunza era lucrată în piatră, ca și celelalte, dar se desprinse și îi căzu în palmă. Loial oftă și el.
Într-o clipă, plantele prinseră viață. Frunzele de piatră tremurau în adierea vântului, florile păreau viu colorate chiar și în beznă. În mijloc apăru o deschizătură, iar cele două jumătăți ale lespezii începură să se învârtească spre Rand. Acesta făcu un pas în spate, ca să le lase să se deschidă. Nu privi spre celălalt capăt al pătratului împrejmuit cu ziduri, dar nici nu mai văzu acea reflectare argintie, mată, pe care și-o amintea. Între porțile care se deschideau era atât de întuneric încât totul în jurul lor părea mai luminos. Bezna se revărsă afară printre porțile care încă se mișcau.
Rand sări în spate, țipând, scăpând din mână frunza de Avendesora, iar Loial spuse cu glas tare:
— Machin Shin. Vântul Negru.
Șuieratul vântului îi asurzi; iarba se unduia, țărâna se ridica în fuioare, înghițite de aer. O mie de voci smintite păreau să strige, o mie, amestecându-se, acoperindu-se una pe cealaltă. Rand desluși câte ceva, deși se căzni să nu audă.
„…Sângele atât de bun, e atât de bine să bei sânge, sângele care picură, picură, picături atât de roșii; ochi frumoși, ochi ispititori, eu nu am ochi, o să-ți ciugulesc ochii din cap; o să-ți rod oasele, o să-ți zdrobesc oasele din tine, o să-ți sug măduva, iar tu o să țipi; țipete, țipete, țipete melodioase, cântecul țipetelor…” Și, ce era cel mai înfricoșător, o șoapta care se furișa printre toate celelalte vorbe. „Al’Thor. Al’Thor. Al’Thor.”
Rand se lăsă împresurat de hău, fără să se sinchisească de strălucirea chinuitoare, îngrețoșătoare, a saidinului. Cea mai mare primejdie, dacă mergeai pe Căile de Taină, era Vântul Negru care fura sufletele celor pe care îi omora și îi înnebunea pe cei pe care îi lăsa în viață, dar Machin Shin făcea parte din Căi: nu putea să dispară. Doar că se răspândea în noapte, iar Vântul Negru îl chema pe nume.
Poarta de taină nu era pe deplin deschisă. Dacă ar fi putut pune frunza de Avendesora la loc… Îl văzu pe Loial în patru labe, orbecăind și bâjbâind prin iarbă.
Saidinul puse stăpânire pe el. Se simțea de parcă îi fremătau oasele, simțea curgerea fierbinte și de gheață a Puterii Supreme, se simțea cu adevărat viu, cum nu era niciodată fără ea, simțea mâzga uleioasă… Nu! Și, pe negândite, strigă la el însuși de dincolo de goclass="underline" „Vine după tine! O să ne ucidă pe toți!” Azvârli totul în umflătura neagră, aflată acum la câteva palme de Poarta de taină. Nu știa ce anume azvârlise, nici cum, dar în inima întunericului înflori o fântână scânteietoare de lumină.
Vântul Negru urlă, o mie de zbierete mute de durere. Încetul cu încetul, împotriva voinței sale, umflătura se micșora; încetul cu încetul revărsarea se întoarse de unde venise, prin Poarta încă deschisă.
Puterea Supremă îl potopi pe Rand. Simțea legătura dintre el și saidin, ca și cum ar fi fost un râu învolburat, dintre el și focul care ardea în inima Vântului Negru, o cascadă clocotitoare. Căldura dinăuntrul lui era acum și mai puternică, se preschimbase într-o incandescență care ar fi topit și piatra, ar fi făcut fierul să se evapore și aerul să ia foc. Frigul se înteți și el, până când ar fi trebuit să îi înghețe plămânii. Simțea cum îl năpădește, simțea cum îl macină ca pe un mal de râu din lut moale, simțea cum îl mistuie.
„Nu mă pot opri! Dacă iese… Trebuie să-l omor! Nu – mă – pot – opri!” Disperat, se agăță de fărâme din el însuși. Puterea Supremă vuia în el de parcă era o bucată de lemn purtată de ape. Hăul începu să se destrame; golul aburea de frig.
Poarta de taină începu să se închidă.
Rand rămase locului, convins, în gândurile palide care pluteau în afară hăului, că vedea doar ce voia să vadă.
Porțile se apropiară și mai mult, împingând înăuntru Vântul Negru, ca și cum Machin Shin ar fi fost ceva tare. Iadul încă îi mai vuia în piept.
Rand îl văzu pe Loial, ca de la mare depărtare, stând în patru labe, trăgându-se înapoi din fața porților care se închideau.
Deschizătura se făcu din ce în ce mai mică, apoi dispăru. Frunzele și cârceii de viță-de-vie se uniră și redeveniră de piatră. Rand simți cum se rupe legătura dintre el și foc, cum contenește curgerea Puterii prin el. Încă o clipă și l-ar fi nimicit. Tremurând, se lăsă în genunchi. Era încă înăuntrul lui. Saidinul. Nu mai curgea; era ca un iaz. El era iazul Puterii Supreme. Se înfioră. Simțea mirosul ierbii, al pământului de sub picioarele lui, al pietrelor din zid. Vedea în întuneric firele de iarbă, pe fiecare în parte și pe toate laolaltă. Simțea pe față până și cea mai ușoară mișcare a aerului. Simțea pe limba gustul de mâzgă. Stomacul i se făcu ghem.