Se forța să iasă din hău; în genunchi, fără să se clintească, se eliberă. După care nu mai simți decât gustul din gură și strânsoarea din stomac. Și amintirea. „Atât de viu.”
— Ne-ai salvat, Ziditorule. Hurin stătea cu spatele lipit de zid, iar glasul îi era răgușit. Chestia aia – era Vântul Negru? – era mai rău decât… avea de gând să arunce cu foc în noi? Senior Rand! Ți-a făcut rău? Te-a atins? Se apropie în fugă, tocmai când Rand se străduia să se ridice în picioare și îl ajută. Loial se ridică și el, scuturându-și praful de pe mâini și de pe genunchi.
— N-o să mergem după Fain pe acolo. Rand îl atinse pe Loial pe braț. Mulțumesc. Într-adevăr ne-ai salvat. „Cel puțin, pe mine. Mă ucidea. Mă ucidea și eu mă simțeam… minunat.” Înghiți în sec; încă nu scăpase de tot de gustul din gură. Vreau ceva de băut.
— N-am făcut decât să găsesc frunza și să o pun la loc, zise Loial, ridicând din umeri. Mi-am spus că, dacă nu izbutim să închidem Poarta, are să ne omoare. Nu cred că sunt un erou, Rand. Mi-era atât de teamă că de-abia mai reușeam să gândesc.
— Ne era amândurora teamă, spuse Rand. N-om fi niște eroi, dar suntem ceea ce suntem. Bine că Ingtar e cu noi.
— Senior Rand, zise Hurin timid, am putea… pleca?
Amușinarul se tot împotrivi să îl lase pe Rand să treacă primul de cealaltă parte a zidului, stăruind că nu știau dacă nu cumva îi așteaptă cineva, până când Rand îi spuse că era singurul dintre ei care avea o armă. Chiar și așa, Hurin nu păru prea bucuros când Loial îl ridică pe Rand ca să se agațe de marginea zidului și să sară dincolo.
Rand căzu în picioare, cu o bufnitură; ciuli urechile și se uită scrutător în noapte. O clipă i se păru că vede ceva, că aude un hârșâit de cizmă pe zidul de cărămidă, dar apoi nu mai văzu și nu mai auzi nimic, așa că își spuse că era probabil din pricina tulburării. Era normal să fie tulburat. Se întoarse ca să-l ajute pe Hurin să coboare.
— Senior Rand, spuse amușinarul, de îndată ce își înfipse bine picioarele în pământ, cum o să mai putem de-acum merge după ei? Din câte am auzit eu despre Căile de Taină, până acum se poate să fi străbătut deja jumătate de lume.
— Verin o să știe ce e de făcut. Lui Rand îi veni dintr-odată să râdă; ca să găsească Cornul și pumnalul – dacă mai puteau fi găsite – trebuia să ceară ajutorul unei Aes Sedai. Îl lăsaseră să plece și acum trebuia să se întoarcă la ele. N-o să-l las pe Mat să moară fără să încerc să fac ceva.
Loial li se alătură și porniră cu toții spre conac; la ușă fură întâmpinați de Mat, care o deschise chiar când Rand punea mâna pe ivăr.
— Verin a spus să nu faceți nimic. Dacă Hurin a aflat unde este Cornul, e suficient. A mai spus că o să plecam de îndată ce vă întoarceți și o să facem un plan. Iar eu zic că asta e ultima dată când alerg încolo și încoace cu tot felul de mesaje. De-acum înainte, dacă vrei să spui ceva cuiva, n-ai decât să te duci singur. Mat privi pe lângă ei, în beznă. Cornul e pe acolo? Într-un acaret? Ai văzut pumnalul?
Rand îl răsuci și îl vârî înăuntru.
— Nu e într-un acaret, Mat. Sper ca Verin să știe ce e de făcut pentru că eu habar n-am.
Mat părea că ar vrea să pună întrebări, dar se lăsă împins de-a lungul coridorului slab luminat. Ba chiar își aduse aminte să șchiopăteze când porniră în sus pe scări.
Când Rand și ceilalți intrară din nou în sălile pline de nobili, multe priviri se ațintiră asupra lor. Rand se întrebă dacă aflaseră cumva ce se petrecuse afară sau dacă nu ar fi fost mai bine să îi trimită pe Hurin și pe Mat să aștepte pe coridorul din față, dar apoi își dădu seama că nu erau priviți deloc altfel decât înainte – căutături curioase, chibzuite, în spatele cărora se ghicea că vor să știe ce făcuseră între timp. Pentru acești oameni, servitorii nici nu existau. Nimeni nu încercă să se apropie de ei, căci erau împreună. Se pare că existau anumite reguli în Marele Joc în privința comploturilor, oricine putea încerca să asculte o conversație personală, dar nimeni nu îndrăznea să se bage în vorba.
Verin și Ingtar stăteau și ei împreună și, prin urmare, erau singuri. Ingtar părea puțin buimac. Verin aruncă o privire lui Rand și celorlalți trei, se încruntă când le văzu fețele, după care își potrivi șalul și se îndreptă spre coridorul de la intrare.
Când ajunseră acolo, se ivi Barthanes, ca și cum cineva i-ar fi spus că se pregătesc de plecare.
— Plecați atât de repede? Verin Sedai, nu te pot convinge să mai rămâi?
Verin clătină din cap.
— Trebuie să mergem, Senior Barthanes. Nu am mai fost de ani de zile în Cairhien. M-am bucurat că i-ai trimis aceasta invitație tânărului Rand. A fost… interesant.
— Harul Luminii să vă ocrotească până la han. Marele Copac, nu-i așa? Poate mă veți cinsti din nou cu prezența voastră. Va fi o onoare pentru mine, Verin Sedai, Senior Rand, Senior Ingtar, ca să nu mai pomenesc de dumneata, Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan. Făcu o plecăciune ceva mai adâncă în fața femeii Aes Sedai decât în fața celorlalți, dar nu mult deosebită de o simplă înclinare a capului.
Verin dădu din cap, în semn de încuviințare.
— Poate. Lumina să te scalde, Senior Barthanes. Se întoarse și se îndreptă spre ușă.
Rand tocmai se pregătea să îi urmeze pe ceilalți când Barthanes îl apucă cu doua degete de mânecă, făcându-l să se oprească. Mat voi și el să rămână cu Rand, însă Hurin îl trase după el, ca să se alăture lui Verin și celorlalți.
— Ai intrat în Joc mai mult decât credeam, zise Barthanes cu glas scăzut. Când am auzit numele tău, nu-mi venea să cred; cu toate acestea ai venit, și ești așa cum mi s-a povestit și… Am primit un mesaj pentru tine. Cred că o să ți-l spun, totuși.
Rand simțise fiori pe șira spinării când Barthanes începuse să vorbească, dar la sfârșit nu făcu decât să se uite la el.
— Un mesaj? De la cine? Domnița Selene?
— Un bărbat. Nu e felul de om pentru care să transmit de obicei mesaje, dar are… anumite… Drepturi asupra mea pe care nu le pot nesocoti. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar era din Lugard. Aaa! Îl cunoști.
— Da, îl cunosc. „Fain mi-a lăsat un mesaj?” Rand privi de jur împrejurul coridorului lat. Mat, Verin și ceilalți așteptau lângă ușă. Servitorii în livrea stăteau țepeni de-a lungul pereților, gata să sară dacă primeau poruncă, însă nepărând nici să vadă, nici să audă nimic. Zarva ospățului ajungea și până aici. Nu părea să fie un loc în care să fii atacat de Iscoadele Celui Întunecat. Ce mesaj?
— Spune că o să te aștepte la Capul Toman. Are ceea ce cauți și, dacă vrei lucrul acela, trebuie să-l urmezi. Dacă refuzi să-l urmezi, zice că o să-i hăituiască pe cei de un sânge cu tine, pe oamenii tăi, pe cei pe care îi iubești, până când o să te învoiești să te întâlnești cu el. Pare o nebunie, firește, ca un asemenea om să spună că o să hăituiască un Senior, totuși, părea să fie un sâmbure de adevăr în ceea ce spunea. Cred că e nebun – chiar a tăgăduit că ai fi Senior, după cum se vede limpede – dar tot e ceva la mijloc. Ce duce cu el, de are nevoie de troloci ca să-l păzească? Ce cauți? Barthanes părea uimit de sinceritatea propriilor întrebări.