— Câți dintre noi s-ar putea furișa pe pământurile lui Barthanes? întrebă Verin disprețuitoare. Mai sunt și alte Porți de taină. Nu departe de oraș e steddingul Tsofu. Nu e un stedding vechi, a fost descoperit doar acum vreo șase sute de ani, dar pe vremea aceea Fruntașii Ogieri încă mai făceau Căi. Deci în steddingul Tsofu trebuie să fie o Poartă de taină. Plecăm la revărsatul zorilor.
Loial scoase un sunet ceva mai puternic; Rand nu știa sigur dacă din pricina Căii de taină sau a steddingului.
Ingtar tot nu părea convins, însă Verin era la fel de blajină și de neînduplecată ca zăpada care se prăvălește de pe povârnișul unui munte.
— Să le spui soldaților să fie gata, Ingtar. Trimite-l pe Hurin la Uno înainte să se culce. Cred că ar trebui să ne ducem cu toții la culcare, cât mai repede. Iscoadele Celui Întunecat sunt deja cu o zi înaintea noastră, iar mâine vreau să ne apropiem cât mai mult de ei. Era atâta hotărâre în glasul ei, încât Ingtar ajunsese la ușă înainte să termine de vorbit.
Rand ieși împreună cu ceilalți, dar la ușă se opri lângă femeia Aes Sedai și se uită după Mat, care se îndepărta pe coridorul luminat de lumânări.
— De ce arată așa? o întrebă. Credeam că l-ai Tămăduit sau că măcar nu i se va întâmpla nimic atât de curând.
Verin așteptă până când Mat și ceilalți urcară scările, apoi spuse:
— Se pare că nu a mers atât de bine cum mă așteptam. La el, boala se manifesta într-un fel curios. Nu i-au slăbit deloc puterile; cred că o să-și păstreze forțele până la sfârșit. Dar trupul i se mistuie. Nu mai are decât câteva săptămâni, cel mult, după părerea mea. Și din pricina asta trebuie să ne grăbim.
— N-am nevoie de alt imbold, Aes Sedai, zise Rand, apăsând asupra numelui. „Mat. Cornul. Amenințarea lui Fain. Lumină, Egwene! Arde-m-ar, nu am nevoie de alt imbold.”
— Și tu cum o duci, Rand al’Thor? Te simți bine? Încă te mai zbați sau te-ai supus deja Roții?
— Merg cu dumneata ca să găsim Cornul, îi răspunse. În afară de asta, nu e nimic între mine și femeile Aes Sedai. Înțelegi? Nimic!
Verin nu spuse nimic; Rand plecă de lângă ea, dar când se întoarse ca să urce scările, încă se mai uita la el, cu o privire iscoditoare, cufundată în gânduri.
34
Roata țese
Se iviseră deja zorii când Thom Merrilin se îndrepta târșâit spre Ciorchinele de struguri. Chiar și în locurile unde era plin de taverne și tractiruri, existau momente în care era liniște, în care Talpa își trăgea sufletul. În starea în care se afla, Thom nu ar fi băgat de seamă nici dacă ulița pustie ar fi luat foc.
Unii din oaspeții lui Barthanes stăruiseră să mai rămână mult după plecarea celorlalți, mult după ce Barthanes se dusese la culcare. Fusese vina lui, căci renunțase la Marele Alai pornit pe urmele Cornului și trecuse la poveștile pe care le spunea și le cânta în sate: Mara și cei trei regi neghiobi, Cum l-a îmblânzit Sura pe Jain Neopritul, poveștile despre Anla, Sfetnicul cel înțelept. Se gândise că, poate, istorisirile alese vor fi luate ca niște înțepături la propria lor prostie, însă nu-și închipuise niciodată că or să-l asculte, și cu atât mai puțin că se vor neliniști, într-un fel. Ceruseră să le spună și altele, dar râdeau la momentul nepotrivit, de lucruri nepotrivite. Râseseră și de el, crezând probabil că nici nu o să bage de seamă sau că punga plină pe care i-o îndesau în buzunar avea sa îl facă să uite. Se străduise să nu o arunce.
Punga grea care îi ardea buzunarul și îi știrbea mândria nu era singura pricină a felului în care se simțea; nici măcar despre disprețul nobililor nu era vorba. Îi puseseră întrebări despre Rand, fără să încerce măcar să o ia pe ocolite, doar nu era decât un simplu Menestrel. De ce venise Rand în Cairhien? De ce îl luase un Senior din Andor deoparte tocmai pe el, un biet Menestrel? Prea multe întrebări. Nu era convins că răspunsese cum se cuvine. Ruginise de când nu mai luase parte la Marele Joc.
Înainte să meargă la Ciorchinele de struguri, trecuse pe la Marele Copac; în Cairhien nu era deloc greu să afli unde stă cineva – era suficient să pui un ban de argint în mâna care trebuie. Nu știa nici acum prea bine ce avusese de gând să-i spună. Rand plecase împreună cu prietenii lui și cu femeia Aes Sedai. Avea impresia că rămăsese ceva nefăcut. „Băiatul e acum pe cont propriu. Arde-m-ar, am ieșit din povestea asta!”
Traversă sala mare, goală ca de obicei, și urcă treptele câte două. Cel puțin încercă; nu putea să-și îndoaie prea bine genunchiul drept și mai că nu căzu. Mormăind ceva în barbă, merse mai departe cu pași mai domoli și deschise încet ușa de la odaie, ca să nu o trezească pe Dena.
Zâmbi fără voia lui când o văzu întinsă pe pat, cu fața la perete, încă îmbrăcată în rochie. „A adormit așteptându-mă. Prostuța.” Dar era un gând drăgăstos; nu era nimic ce n-ar fi putut să-i ierte fetei. Hotărându-se dintr-odată că în seara aceea avea să o lase să cânte și să povestească în fața oamenilor, lăsă jos cutia în care era harfa și îi puse mâna pe umăr, ca să o trezească și să îi spună vestea.
Fata se rostogoli fără vlagă pe spate, holbându-se la el cu ochi sticloși; gâtul îi era despicat dintr-o parte în alta. Partea patului care fusese acoperită de trupul ei era întunecată la culoare și udă.
Lui Thom i se făcu greață; dacă nu ar fi avut un nod în gât, ar fi vărsat sau ar fi țipat.
Nu auzi decât scârțâitul slab al ușilor de la dulap. Se întoarse și, dintr-o mișcare, din mâneci se iviră cuțite, care în clipa următoare zburau prin aer. Primul îl nimeri pe un bărbat gras, cu chelie, ce ținea un pumnal în mână; bărbatul se împletici, iar sângele țâșni printre degetele lui încleștate când încercă să strige.
Răsucindu-se pe piciorul bolnav, Thom aruncă și al doilea cuțit, care se înfipse în umărul drept al unui bărbat musculos, cu fața acoperită de cicatrice și care tocmai ieșea din celalalt dulap. Bărbatul scăpă cuțitul din mâna care brusc nu îl mai asculta; se îndreptă anevoie spre ușă.
Înainte să apuce să mai facă un pas, Thom scoase un alt cuțit și îi cresta piciorul la spate. Bărbatul scoase un urlet și se împiedică, iar Thom îl prinse de părul slinos, izbindu-l cu fața de peretele de lângă ușă; bărbatul țipă din nou când plăselele cuțitului care îi ieșea din umăr se loviră de ușă.
Thom apropie cuțitul la două degete de ochiul bărbatului. Cicatricele de pe chipul lui îi dădeau o înfățișare înspăimântătoare; se uită la cuțit fără să clipească și fără să facă nici o mișcare. Bărbatul cel gras, pe jumătate îngropat în dulap, se mai zbătu o dată și rămase nemișcat.
— Înainte să te omor, spuse Thom, zi-mi un lucru. De ce? Vocea îi era stinsă, parcă amorțită; se simțea amorțit cu totul.
— Marele Joc, se grăbi bărbatul să răspundă. Vorbea precum oamenii de pe stradă și avea aceleași haine, doar ceva mai fine, mai puțin purtate; avea mai mulți bani decât se cuvenea pentru cineva din Talpă. N-am nimic cu dumneata, înțelegi? E vorba numai de Joc.
— Jocul? Dar eu n-am de-a face cu Daes Dae’mar! Cine ar vrea să mă ucidă de dragul Marelui Joc? Bărbatul șovăi. Thom apropie și mai mult cuțitul. Dacă ar fi clipit, genele ar fi atins lama. Cine?
— Barthanes, veni răgușit răspunsul. Seniorul Barthanes. Nu te-am fi omorât. Barthanes vrea lămuriri. Nu voiam decât să aflăm ce știi. Ai putea avea parte și de niște aur. O coroană mare și frumoasa de aur pentru ce îmi spui. Poate chiar două.