— Mincinosule! Am fost aseară la conacul lui Barthanes și am stat lângă el cum stau lângă tine. Dacă ar fi vrut ceva de la mine, n-aș fi plecat viu de acolo.
— Te căutăm de zile întregi – pe dumneata sau pe oricine altcineva care ar putea ști câte ceva despre acest Senior din Andor. Nu am auzit numele dumitale decât aseară, jos. Seniorul Barthanes este foarte darnic. Ai putea să primești chiar cinci coroane.
Bărbatul încercă să își tragă capul de sub cuțitul lui Thom, însă acesta îl izbi și mai tare de perete.
— Ce Senior din Andor? Știa. Lumina să-l ajute, știa.
— Rand. Din Casa al’Thor. Înalt. Tânăr. Maestru săbier; cel puțin are sabia. Știu că a venit să te vadă, împreuna cu un Ogier, și că ați stat de vorbă. Spune-mi ce știi. S-ar putea să mai pun și eu la bătaie o coroană sau două.
— Nerodule, murmură Thom. „De asta a murit Dena? O, Lumină, e moartă.” Îi venea să plângă. Băiatul e păstor. „Un păstor îmbrăcat într-o haină elegantă, înconjurat de Aes Sedai ca un trandafir de albine.” E doar un păstor. Își încleștă și mai tare degetele în părul bărbatului.
— Așteaptă! Așteaptă! Poți să te alegi cu mai mult de cinci coroane sau chiar zece. O sută, de bună seamă. Fiecare Casa vrea să știe mai multe despre acest Rand al’Thor. Două sau trei m-au chemat pe mine. Cu ceea ce știi dumneata și cu ceea ce știu eu despre cei care vor să afle mai multe, ne-am putea îmbogăți amândoi. Și mai era și o femeie, o domniță, care a întrebat de mai multe ori de el. Dacă dăm de urma ei… am putea câștiga și de aici ceva.
— N-ați făcut decât o singură greșeală, spuse Thom.
— Greșeală? Mâna bărbatului începu să alunece ușor spre cingătoare. Fără îndoială că mai avea un pumnal acolo. Thom nu îl băgă în seamă.
— N-ar fi trebuit să vă atingeți de fată.
Bărbatul dădu să apuce pumnalul, dar se aplecă, străpuns de cuțitul lui Thom.
Thom îl lăsă să se prăbușească la pământ; rămase o clipă locului, după care se aplecă, ostenit, să scoată cuțitele din trupul bărbatului. Ușa se deschise cu putere, iar Thom se răsuci, cu o expresie fioroasă pe chip.
Zera se trase înapoi, ducând mâna la gât, cu privirea pironită asupra lui.
— Neroada de Ella tocmai mi-a spus, zise ea cu glas șovăielnic, că doi dintre oamenii lui Barthanes au întrebat de dumneata aseară și cu ce am auzit de dimineață… Parcă spuneai că nu mai iei parte la Joc.
— M-au găsit, răspunse Thom, istovit.
Zera făcu ochii mari de uimire când zări trupurile celor doi bărbați. Intră grăbită în odaie, închizând ușa în urma ei.
— Asta nu e deloc bine, Thom. Trebuie să pleci din Cairhien. Privirea îi poposi pe pat și rămase încremenită. O, nu! O, nu! O, Thom, îmi pare atât de rău.
— Încă nu pot pleca, Zera. Șovăi, apoi trase cu blândețe o pătura peste Dena, acoperindu-i fața. Mai am un om de ucis înainte.
Hangița se scutură și își luă ochii de la pat. Vocea îi era stinsă.
— Dacă e vorba de Barthanes, e prea târziu. Numai despre asta auzi peste tot. E mort. L-au găsit dimineață servitorii, făcut bucăți în camera de culcare. N-au știut că e el decât după capul înfipt într-o țepușă deasupra vetrei. Îi puse mâna pe braț. Thom, nu poți ascunde că ai fost acolo aseară; prea multă lume vrea să știe ce s-a întâmplat. Dacă îi pui la socoteala și pe ăștia doi, nu mai e nimeni în Cairhien care să nu creadă că ai avut ceva de-a face cu treaba asta.
Ultimele cuvinte le rosti pe un ton cumva întrebător, ca și cum ea însăși se îndoia.
— Bănuiesc că nu mai contează, spuse Thom, ursuz. Nu se putea stăpâni să nu se uite la fata acoperită cu pătură de pe pat. Poate ca o să mă duc înapoi în Andor. La Caemlyn.
Zera îl apucă de umeri și îl întoarse spre ea.
— Voi, bărbații, spuse ea oftând, gândiți fie cu mușchii, fie cu inima, dar niciodată cu capul. Nu e nici o deosebire între Caemlyn și Cairhien. O să fii omorât sau o să te trezești aruncat în temniță. Crezi că ea asta ar vrea? Dacă vrei să-i cinstești memoria, fă bine și rămâi în viață.
— Te îngrijești dumneata de… Dar nu putu continua. „Îmbătrânesc, își spuse. Mă înmoi.” Scoase punga grea din buzunar și i-o puse în mână. Asta ar trebui să ajungă pentru… tot. Și să îți fie de folos când or să înceapă să pună întrebări despre mine.
— O să mă ocup de tot, zise ea blajin. Trebuie să pleci, Thom. Acum.
Thom dădu din cap, fără tragere de inimă, și începu să-și îndese încet lucrurile într-o pereche de desagi. În acest răstimp, Zera se uită îndeaproape la bărbatul gras, căzut lângă dulap, și scoase un strigat de uimire. Thom o privi nedumerit: nu credea că o va impresiona vederea sângelui.
— Ăștia nu sunt oamenii lui Barthanes, Thom. Cel puțin, asta nu e. Arată spre bărbatul cel gras. Tot Cairhienul știe ca e în slujba Casei Riatin. A lui Galldrian.
— Galldrian, zise Thom sec. „În ce m-a băgat nenorocitul ăsta de păstor? În ce ne-au băgat femeile Aes Sedai? Deci oamenii lui Galldrian au omorât-o.”
Ceva din gândurile lui i se oglindiseră probabil pe chip. Zera spuse tăios:
— Dena vrea să rămâi în viață, neghiobule! Dacă încerci să îl ucizi pe Rege, or să te omoare înainte să apuci să te apropii de el!
Se auzi un vuiet dinspre zidurile orașului, ca și cum jumătate din Cairhien ar fi început să țipe. Încruntându-se, Thom se uită pe fereastră. De dincolo de marginea zidurilor cenușii, o coloană groasă de fum se ridica deasupra acoperișurilor din Talpă. Mult dincolo de ziduri. Lângă primul vârtej negru, câțiva cârcei cenușii se preschimbau cu iuțeală într-o alta coloană, iar din loc în loc apăreau alte fuioare de fum. Socoti cam la ce distanță erau și trase adânc aer în piept.
— Poate că ar fi mai bine să pleci și dumneata. Se pare că cineva a dat foc la grânare.
— Am mai trecut prin din așa ceva. Du-te, Thom. Aruncând o ultimă privire spre trupul acoperit al Denei, își adună lucrurile, dar, tocmai când se pregătea să iasă, Zera vorbi din nou. Ai o căutătură amenințătoare, Thom Merrilin. Închipuie-ți-o pe Dena stând aici, vie și sănătoasă. Gândește-te ce ți-ar spune. Te-ar lăsa să pleci ca să fii omorât fără nici un rost?
— Nu sunt decât un Menestrel bătrân, îi răspunse el din ușă. „Iar Rand al’Thor nu e decât un păstor, însă amândoi facem ceea ce trebuie.” Cine crezi că s-ar putea teme de mine?
Când trase ușa după el, un rânjet ca de lup, lipsit de veselie, i se ivi pe chip. Îl durea piciorul, dar nici nu mai simțea; coborî iute și hotărât scările și părăsi hanul.
Padan Fain opri calul în vârful unui deal, mai sus de Faime, într-unul din puținele desișuri care mai rămăseseră pe colinele din afară orașului. Calul care purta prețioasa povară bătu cu copita în pământ, iar Fain îl lovi în coaste fără să se uite; animalul sforăi și se smuci, cât îi îngăduia funia pe care i-o legase de șa. Femeia nu voise să renunțe la cal, tot așa cum nici Iscoadele Celui Întunecat care îl urmaseră nu voiseră să rămână singuri pe dealuri cu trolocii, fără ca Fain să îi ocrotească. Limpezise cu ușurință lucrurile. Trolocii nu aveau nevoie de cal. De tovarășii femeii se descotorosise pe drum, lăsându-i la o Poartă de taină de lângă un stedding de mult părăsit de la Capul Toman; văzându-i pe troloci cum își pregătesc masa, deveniseră foarte înțelegători.
De la marginea copacilor, Fain cercetă orașul fără ziduri și rânji batjocoritor. Câteva căruțe ale negustorilor huruiau printre grajdurile și curțile care străjuiau orașul, în timp ce altele ieșiră din oraș, fără să ridice mult praf pe cărarea deja bătătorită. Bărbații care mânau căruțele și cei care mergeau pe cai pe lângă ei erau localnici după haine, însă bărbații călare aveau săbii la cingătoare, iar unii purtau chiar sulițe și arcuri. Soldații pe care îi văzu, și erau puțini, nu păreau să stea cu ochii pe bărbații înarmați pe care probabil că îi învinseseră.