Aflase câte ceva despre oamenii aceștia, despre Seanchani, de o zi și o noapte de când era la Capul Toman. Cel puțin cât știau și cei înfrânți. Nu era deloc greu să găsești pe cineva singur, iar oamenii răspundeau întotdeauna la întrebările bine puse. Bărbații voiau să afle cât mai multe despre cotropitori, ca și cum credeau cu adevărat că, până la urmă, vor putea folosi ce știau, însă câteodată nu îi puteai convinge să spună nimic. Femeile, pe de alta parte, păreau mai curând gata să își continue viața indiferent sub a cui oblăduire, dar băgau de seamă și unele amănunte care le scăpau bărbaților și, odată ce se opreau din plâns, pălăvrăgeau mai mult. Copiii erau cei mai vorbăreți, însă ce știau ei nu merita decât arareori osteneala.
Mai întâi, crezuse că trei sferturi din ceea ce auzise nu erau decât prostii și zvonuri, tot felul de scorneli, dar acum își schimbase părerea. Se părea că oricine poate intra în Faime. Tresărind, își dădu seama de cât de adevărate erau unele „prostii” când zări douăzeci de soldați ieșind din oraș. Nu deslușea prea bine pe ce călăreau, însă sigur nu erau cai. Alergau lin și grațios, iar pielea lor întunecată părea să lucească în soarele dimineții, ca niște solzi. Își întinse gâtul, uitându-se după ei până dispărură, apoi dădu pinteni calului și se îndreptă spre oraș.
Oamenii care trebăluiau pe lângă grajduri, căruțe și ocolurile pentru cai abia de îi aruncară o privire. Nici el nu se sinchisi de ei; pătrunse în oraș și merse mai departe, pe străzile pavate care duceau spre port. Vedea limpede portul și corăbiile mari, ciudate ale Seanchanilor, care erau ancorate acolo. Nimeni nu îi dădu atenție cât timp cercetă străzile care nu erau nici pustii, nici pline. Aici erau mai mulți soldați Seanchan. Oamenii își vedeau de treburi; umblau cu ochii în pământ și se plecau de câte ori soldații treceau pe lângă ei, dar Seanchanii nici nu-i băgau în seamă. Totul părea liniștit, în pofida Seanchanilor îmbrăcați în armură de pe străzi și a corăbiilor din port, însă Fain simțea încordarea ascunsă. Întotdeauna îi mergea bine când oamenii erau încordați și temători.
Ajunse la o casă mare, păzită de peste zece soldați. Fain se opri și descălecă. În afară de un ofițer, cei mai mulți purtau armuri negre, simple, iar coifurile îi făceau să semene cu niște lăcuste. Două lighioane cu pielea uscată, trei ochi și ciocuri cornoase în loc de gură stăteau de o parte și de alta a ușii de la intrare, ghemuite ca niște broaște; soldații de lângă ele aveau trei ochi pictați pe armură. Fain zări flamura cu albastru pe margini care flutura pe acoperiș, cu șoimul cu aripile întinse care ținea fulgere între gheare; chicoti în sinea lui.
Dintr-o casă de peste drum ieșeau și intrau femei, femei legate cu lanțuri de argint, dar nu le luă în seama. Aflase de damane de la săteni. Poate că mai târziu aveau să-i fie de ajutor, dar acum nu.
Soldații îl priveau cu luare aminte, mai ales ofițerul, cu armura lui vârstată cu auriu, roșu și verde.
Silindu-se să zâmbească îndatoritor, Fain făcu o plecăciune adâncă.
— Seniori, am ceva pentru Înaltul vostru Stăpân. Vă încredințez că va vrea să-l vadă și să mă vadă și pe mine. Arătă spre obiectul pătrățos de pe spinarea calului, încă învelit în pătura mare și vărgată, așa cum îl găsiseră oamenii lui.
Ofițerul îl cercetă din cap până-n picioare.
— Pari a fi străin de ținutul acesta. Ți-ai rostit jurămintele?
— Mă supun, aștept și slujesc, răspunse Fain mieros. Toți cei cu care vorbise pomeniseră de jurăminte, cu toate că nimeni nu știa ce înseamnă. Dacă oamenii ăștia vroiau jurăminte, era gata să jure orice. Pierduse de mult socoteala jurămintelor pe care le făcuse.
Ofițerul făcu semn soldaților să se duca să vadă ce era sub pătură. Mai întâi mormăiră din pricina greutății, apoi, când desfăcură pătura, rămaseră cu gura căscată. Ofițerul se zgâi și el, fără nici o expresie pe chip, la sipetul cu incrustații de aur și argint care era acum așezat pe jos, după care se uită la Fain.
— Un dar vrednic de împărăteasă. Vino cu mine.
Unul dintre soldați îl percheziționă pe Fain, însă acesta îndură totul în tăcere, observând că ofițerul și cei doi soldați care purtau sipetul își lăsaseră săbiile și pumnalele înainte să intre. Orice lucru putea afla despre acești oameni, oricât de neînsemnat, se putea dovedi de folos, deși era deja încrezător în planul pe care îl urzise. Era întotdeauna încrezător, dar niciodată la fel de mult ca atunci când Seniorii se temeau că ar putea fi răpuși de propriii oameni.
Când intrară pe ușă, ofițerul se încruntă la el și o clipă Fain se întrebă de ce. „Firește. Lighioanele.” Oricum ar fi fost, nu erau mai înspăimântătoare decât trolocii și nu se asemuiau nici pe departe cu Myrddraalii, așa că nici nu se uitase la ele. Acum era prea târziu să se mai prefacă că îi e frică. Seanchanul nu spuse nimic, ci se mărgini să îl conducă în interiorul casei.
Așa că Fain se trezi cu fața la pământ, într-o cameră lipsită de orice mobilă în afară de niște paravane care ascundeau pereții, în timp ce ofițerul îi povestea Înaltului Stăpân Turak despre el și despre darul lui. Servitorii aduseră o masă pe care să pună sipetul, astfel încât Înaltul Stăpân să nu trebuiască să se aplece; Fain nu vedea decât papucii care alergau dintr-o parte în alta. Era nerăbdător. Avea să vină și vremea când nu el va trebui sa fie cel care se pleacă.
După aceea, soldații fură trimiși de acolo, iar lui Fain i se spuse să se ridice. Se săltă încet, cercetându-l atât pe Înaltul Stăpân, cu capul ras, cu unghii lungi și îmbrăcat într-o robă înflorată din brocart albastru, cât și pe bărbatul care stătea în picioare lângă el, cu jumătatea nerasă a părului împletită într-o coadă lungă. Fain era convins că bărbatul în verde nu era decât un slujitor, chiar dacă de rang înalt, însă slujitorii puteau fi foarte utili, mai ales dacă erau bine văzuți de stăpân.
— Un dar minunat. Turak își aținti privirea asupra lui Fain. Înaltul Stăpân răspândea miros de trandafiri. Mă întreb totuși cum de a izbutit cineva ca tine sa dobândească un sipet pe care mulți Seniori nu și-l pot permite. Ești hoț?
Fain trase de haina lui ponosită și murdară.
— Câteodată e nevoie să pari altceva decât ești de fapt, Înalte Stăpân. Tocmai înfățișarea mea sărăcăcioasă mi-a îngăduit să aduc sipetul neatins. Sipetul acesta e foarte vechi, Înalte Stăpân – e din Vârsta Legendelor – și înăuntru se află o comoară pe care puțini ochi au văzut-o vreodată. Curând – foarte curând, Înalte Stăpân – voi ști să îl deschid și vei putea apoi să cucerești câte ținuturi dorești, de aici până la Osia Lumii sau la Pustiul Aiel, sau chiar dincolo de el. Nimic nu îți va mai sta în cale, Înalte Stăpân, odată ce… Își curmă vorba când Turak începu să-și plimbe degetele cu unghii lungi pe sipet.
— Am mai văzut astfel de sipete, sipete din Vârsta Legendelor, spuse Înaltul Stăpân, dar nici unul atât de frumos. Ele nu pot fi deschise decât de cei care cunosc desenul, însă eu… ah! Apăsă printre spiralele și podoabele în relief; se auzi un țăcănit, după care deschise capacul. O umbră de dezamăgire îi străbătu fața.
Fain își mușcă buzele, până când îi dădu sângele, ca să nu scoată nici un sunet. Cum nu el deschisese sipetul, nu se mai afla într-o poziție atât de bună. Cu toate acestea, totul putea merge bine dacă izbutea să fie răbdător. Dar așteptase atât de mult…