— Sunt comori din Vârsta Legendelor? întrebă Turak, ridicând Cornul încovoiat într-o mână și pumnalul curbat cu rubin pe plăselele de aur în cealaltă. Fain strânse pumnii ca să nu se repeadă să apuce pumnalul. Vârsta Legendelor, repetă Turak, cu glas scăzut, mergând cu vârful pumnalului pe marginea literelor gravate cu argint de jur împrejurul pâlniei aurii a Cornului. Ridică din sprâncene, uimit, dar în clipa următoare pe chip nu i se mai citea nimic. Știi cumva ce este?
— Cornul lui Vaiere, Înalte Stăpân, zise Fain lingușitor, bucuros să vadă cum bărbatul cu coadă rămâne cu gura căscată. Turak se mulțumi să dea din cap, ca pentru sine.
Înaltul Stăpân plecă. Fain clipi des și dădu să spună ceva, apoi, la semnul bărbatului cu păr blond, îl urmă fără nici o vorbă.
Intrară într-o altă cameră din care fusese scoasă mobila; nu erau decât niște paravane și un singur jilț, cu fața la un scrin înalt și rotund. Cu pumnalul și Cornul în mână, Turak se uită la scrin, apoi își întoarse privirea. Nu zise nimic, dar celalalt Seanchan dădu niște porunci scurte și, peste câteva clipe, niște bărbați îmbrăcați în robe simple din lână se iviră pe o ușă de după paravane, aducând o măsuță. O fată cu părul atât de deschis încât părea aproape alb veni în spatele lor, cu brațele pline de mici postamente de lemn, de felurite mărimi și forme. Avea o rochie de mătase albă, așa de subțire încât Fain îi vedea limpede trupul, însă el nu avea ochi decât pentru pumnal. Cornul era doar un mijloc de a obține ce voia; pumnalul era în schimb parte din el.
Turak atinse ușor unul dintre postamentele de lemn pe care le ținea fata, iar ea îl puse în mijlocul mesei. La porunca bărbatului cu coadă, bărbații întoarseră jilțul spre masă. Servitorii care veniseră acum aveau părul până la umeri. Ieșiră din cameră, plecându-se atât de adânc, de mai ca își atingeau genunchii cu capul.
Turak puse Cornul pe postament ca să stea drept, pumnalul pe masă în fața lui și se așeză în jilț.
Fain nu mai putea îndura. Întinse mâna după pumnal.
Bărbatul cu păr blond îl apucă de încheietură, cu o strânsoare ca de fier.
— Câine jegos! Află că mâna care se atinge nepoftită de lucrurile Înaltului Stăpân este tăiată.
— E al meu, gemu Fain. „Răbdare! Atât de mult.”
Turak, care se tolănise în jilț, ridică o unghie vopsită în albastru, iar Fain fu dat la o parte, pentru ca Înaltul Stăpân să se uite nestingherit la Corn.
— Al tău? întrebă Turak. Într-un sipet pe care nu știai să-l deschizi? Dacă izbutești să-mi ațâți curiozitatea, s-ar putea să ți-l dau. Chiar dacă e din Vârsta Legendelor, nu-mi pasă. Înainte de toate însă, va trebui să-mi răspunzi la o întrebare. De ce mi-ai adus mie Cornul lui Vaiere?
Fain se mai uită o clipă cu jind la pumnal, apoi se smulse din strânsoare și făcu o plecăciune.
— Ca să suni din el, Înalte Stăpân. După care poți stăpâni tot ținutul, dacă aceasta îți este dorința. Toată lumea. Poți să dărâmi Turnul Alb și să le nimicești pe toate femeile Aes Sedai, căci nici măcar puterile lor nu se pot împotrivi eroilor înviați din morți.
— O să sun din el, zise Turak sec. Și o să dărâm Turnul Alb. Te întreb din nou, de ce? Pretinzi că te supui, aștepți și slujești, dar acesta e un ținut de sperjuri. De ce mi-ai da mie ținutul tău? Ai ceva de împărțit cu aceste… femei?
Fain încercă să pară convingător. „Răbdare, ca un vierme care sapă pe sub pământ.
— Înalte Stăpân, în familia mea există un obicei, moștenit din generație în generație. L-am slujit pe Marele Rege Artur Paendrag Tanreall, iar când a fost ucis de vrăjitoarele din Tar Valon, nu ne-am încălcat jurămintele. Când alții au pornit la război și au distrus tot ce izbutise să facă Artur Aripă-de-Șoim, noi ne-am ținut legământul; am pătimit din pricina asta, dar n-am dat înapoi. Acesta ne este obiceiul, Înalte Stăpân, transmis de la tată la fiu, de la mamă la fiică, de când Marele Rege a fost răpus. Așteptăm întoarcerea oștirilor pe care Artur Aripă-de-Șoim le-a trimis dincolo de Oceanul Aryth, așteptăm întoarcerea spiței lui Artur Aripă-de-Șoim ca să nimicim Turnul Alb și să luăm înapoi ce îi aparținea Marelui Rege. Dar când vlăstarele lui Artur Aripă-de-Șoim se vor întoarce, îi vom sluji și îi vom povățui, așa cum am făcut și cu Marele Rege. Înalte Stăpân, în afară de chenar, flamura care flutură pe acoperișul acestei case este flamura lui Luthair, fiul pe care Artur Paendrag Tanreall l-a trimis cu oștile sale peste ocean. Fain se lăsă în genunchi, ca și cum s-ar fi simțit copleșit. Înalte Stăpân, nu vreau decât să slujesc și să povățuiesc spița Marelui Rege.
Turak tăcu atât de multă vreme, încât Fain începu să se întrebe dacă trebuia și mai mult convins; era gata să o facă. Totuși, în cele din urmă, Înaltul Stăpân spuse:
— Pari să știi lucruri de care nimeni, nici om de seamă, nici om de rând, nu a vorbit de când am văzut acest ținut. Umblă tot felul de zvonuri, însă tu știi adevărul. Se vede din ochii tăi, se aude din glasul tău. Aș putea chiar crede că ai fost trimis ca să îmi întinzi o capcană. Dar cine s-ar putea folosi în felul acesta de Cornul lui Vaiere? Cornul nu ar fi putut fi la nimeni din seminția care a venit cu Hailene, căci legenda spune că era ascuns în acest ținut. Și orice Senior din acest ținut l-ar folosi împotriva mea, nu mi l-ar da mie. Cum de a ajuns Cornul lui Vaiere la tine? Ești vreun erou, ca cei din legende? Ai săvârșit fapte de vitejie?
— Nu sunt erou, Înalte Stăpân. Fain se căzni să surâdă ca pentru a tăgădui, însă chipul lui Turak rămase împietrit, așa că renunță. Cornul a fost găsit de un strămoș de-al meu în timpul frământărilor ce au venit după moartea Marelui Rege. El știa cum să deschidă sipetul, dar taina a murit odată cu el, în Războiul de O Sută de Ani, care a sfâșiat imperiul lui Artur Aripă-de-Șoim, așa că noi, urmașii lui, nu știam decât că în acel sipet se afla Cornul și că trebuie să îl ținem la adăpost până se întoarce seminția Marelui Rege.
— Mai că îmi vine să îți dau crezare.
— Crede-mă, Înalte Stăpân. Odată ce vei suna din Corn…
— Nu mă face să mă răzgândesc în privința ta. Nu voi suna din Cornul lui Vaiere. Când mă voi întoarce în Seanchan, i-l voi oferi împărătesei, ca pe cel mai de preț dar. Poate că împărăteasa va suna ea însăși din el.
— Dar, Înalte Stăpân, se împotrivi Fain, trebuie… Se trezi întins pe-o parte; se învârtea totul cu el. Abia după ce i se limpezi privirea, îl văzu pe bărbatul cu coadă care își freca mâinile și își dădu seama ce se petrecuse.
— Sunt unele cuvinte, zise bărbatul domol, care nu sunt niciodată rostite în fața Înaltului Stăpân.
Fain hotărî pe loc cum avea să moară bărbatul. Turak își mută nepăsător privirea de la Fain la Corn, ca și cum nu se întâmplase nimic.
— Poate că o să te dau și pe tine împărătesei, împreună cu Cornul lui Vaiere. S-ar putea să te găsească amuzant – un bărbat care spune sus și tare că familia lui și-a ținut legământul când toți ceilalți și-au încălcat jurămintele sau le-au uitat, pur și simplu.
Fain se ridică anevoie în picioare, ascunzându-și astfel bucuria. Nici măcar nu știuse de existența unei Împărătese înainte să pomenească Turak de asta, însă gândul că va avea de-a face cu o persoana atât de însemnată… Deschidea noi căi, putea urzi noi planuri. O împărăteasă cu puterea Seanchanilor și cu Cornul lui Vaiere în mână. Era mult mai bine decât să devină Turak Mare Rege. Putea să mai aștepte. „Încetișor. Nu trebuie să afle cât de mult îl dorești. După atâta vreme, încă puțină răbdare nu strica.”