În căutarea Cornului

— Cum dorește Înaltul Stăpân, zise el, încercând să pară dornic doar să slujească.

— Pari cam nerăbdător, spuse Turak, iar Fain aproape tresări. O să-ți spun de ce nu vreau să sun din Corn, de ce nu vreau nici măcar să îl păstrez și poate că asta te va vindeca de nerăbdare. Nu vreau ca vreun dar de-al meu să o jignească pe împărăteasă; dacă nerăbdarea ta nu are leac, atunci nici nu vei apuca să vezi ceea ce vrei, căci nu vei mai pleca niciodată de aici. Știai că acela care va suna din Cornul lui Vaiere va fi legat pe vecie de el? Că atâta vreme cât el e în viață, pentru toți ceilalți Cornul nu e decât un obiect oarecare? Nu părea să aștepte vreun răspuns; de altfel, nici nu se opri. Eu sunt al doisprezecelea din linia moștenitorilor Tronului de Cristal. Dacă aș păstra Cornul lui Vaiere, toți cei dinaintea mea ar crede că vreau să fiu primul moștenitor și, deși împărăteasa vrea să ne luptăm între noi și cel mai puternic și mai viclean să îi urmeze la tron, deocamdată o preferă pe a doua ei fiică și nu va vedea cu ochi buni nici o amenințare la adresa Tuon. Dacă aș suna din Corn, chiar de i-aș pune apoi acest ținut la picioare și toate femeile din Turnul Alb ar fi înlănțuite, împărăteasa, fie să aibă viață veșnică, tot ar crede că vreau să fiu mai mult decât moștenitorul ei.

Fain se feri să îi spună că totul ar fi cu putință cu ajutorul Cornului. Ceva din glasul Înaltului Stăpân îl făcea să creadă – deși îi venea greu – că Turak chiar îi dorea viață veșnică împărătesei. „Trebuie să am răbdare. Ca o râmă în pământ.”

— Ciuliții Împărătesei pot fi oriunde, continuă Turak. Pot fi oricine. Huan s-a născut și a fost crescut în Casa Aladon, care e veche de unsprezece generații, și tot ar putea fi Ciulit. Bărbatul cu coadă schiță un gest ca de împotrivire, după care rămase din nou nemișcat. Până și înalții Seniori sau înaltele doamne se pot pomeni că Ciuliții le știu cele mai ascunse secrete și într-o bună dimineață se pot trezi dați pe mâna Căutătorilor Adevărului. Adevărul e întotdeauna greu de aflat, dar Căutătorii sunt neobosiți și îl caută câtă vreme găsesc de cuviință că e nevoie. Firește, se străduiesc ca nici un înalt Senior și nici o înaltă doamnă să nu moară cât timp sunt în grija lor, căci nici unei mâini omenești nu îi este îngăduit să răpună pe cineva în ale cărui vene curge sângele lui Artur Aripă-de-Șoim. Dacă împărăteasa trebuie să poruncească așa ceva, nefericitul este pus de viu într-un sac de mătase și sacul este atârnat de marginea Turnului Corbilor și lăsat acolo până putrezește. Dar tu nu vei avea parte de asta. La Curtea celor Noua Luni, în Seandar, unul ca tine poate fi dat pe mâna Căutătorilor pentru că ai avut o privire anume, pentru că ai rostit un cuvânt nelalocul lui – așa, de plăcere. Tot mai ești nerăbdător?

Fain se strădui să-și facă genunchii să tremure.

— Nu vreau decât să slujesc și să povățuiesc, Înalte Stăpâne. Știu multe lucruri ce ar putea fi de folos. Această Curte din Seanar părea locul potrivit pentru dibăcia și uneltirile lui.

— Până plec înapoi spre Seanchan, o să mă înveselești cu poveștile tale despre familia ta și obiceiurile ei. E o desfătare să mai găsesc pe cineva în ținutul asta uitat de Lumină care să mă veselească, chiar dacă sunteți amândoi niște mincinoși. Poți pleca.

Nu mai spuse nimic, însă fata cu părul aproape alb și cu rochia aproape transparentă se ivi de îndată lângă Înaltul Stăpân, cu capul plecat, și îi aduse o ceașcă aburindă pe o tipsie smălțuită.

— Înalte Stăpâne, zise Fain. Bărbatul cu coadă, Huan, îl apucă de braț, însă Fain se smuci. Huan se încruntă când Fain făcu o plecăciune încă și mai adâncă decât cele de până atunci. „O să-l ucid încetul cu încetul, asta o să fac.” Înalte Stăpâne, mai sunt și cei care mă urmăresc. Vor să ia Cornul lui Vaiere. Iscoade ale Celui Întunecat, chiar mai rău. Nu cred să fie la mai mult de o zi sau două depărtare.

Turak sorbi din licoarea neagră din ceașca fină pe care o ținea pe vârful degetelor cu unghii lungi.

— În Seanchan sunt puține Iscoade. Cei care supraviețuiesc Căutătorilor Adevărului dau peste securea călăului. Trebuie să fie foarte nostim să întâlnești o Iscoadă.

— Înalte Stăpâne, sunt oameni primejdioși. Sunt însoțiți de troloci și conduși de unul care își spune Rand al’Thor. E doar un flăcău, dar a trecut de mult de partea Umbrei și are o limbă mincinoasă și vicleană. În fiecare ținut zice că e altcineva, însă trolocii îl urmează întotdeauna Trolocii vin mereu după el și… ucid.

— Troloci, spuse Turak, gânditor. În Seanchan nu erau troloci. Dar Oștirile Nopții aveau alți aliați. Alte lucruri. M-am întrebat adesea dacă un grolm poate omorî un troloc. O să le spun oamenilor mei să fie cu luare-aminte, dacă nu cumva e doar o minciună de-a ta. Ținutul ăsta mă plictisește de moarte. Oftă și trase pe nas aburii care se ridicau din ceașcă.

Fain îl lăsă pe Huan să îl scoată afară din cameră, fără să asculte cu prea mare băgare de seama ce îi mârâia bărbatul printre dinți, despre ce avea să i se întâmple dacă mai nesocotea vreodată vorbele Seniorului Turak când acesta îi spunea să plece. Abia dacă se mai dezmetici când fu împins în stradă; un ban îi fu îndesat în palmă și i se spuse să vină din nou a doua zi. De acum Rand al’Thor era al lui. „O să ajung să-l văd și mort. Și atunci, lumea va plăti pentru ceea ce am îndurat.”

Chicotind în barbă, intră în oraș, în căutarea unui han.

35 Steddingul Tsofu

După o jumătate de zi de mers, colinele pe care era așezat orașul Cairhien începură să se preschimbe în păduri și ținuturi mai netede; cei din Shienar încă își mai purtau armurile pe caii de povară. Pe unde o luaseră ei nu erau străzi, ci doar niște cărări răzlețe pentru căruțe și câteva ferme sau sate. Verin îi îndemna să se grăbească, iar Ingtar, – mormăind fără încetare că se lăsau prinși în capcană, că Fain nu le-ar fi spus niciodată unde se ducea cu adevărat, însă împotrivindu-se și să o ia în direcția opusă față de Capul Toman, ca și cum credea pe jumătate în adevărul spuselor lui Fain, iar faptul că erau la luni de zile depărtare de Capul Toman nu ținea decât de drumul pe care apucau – Ingtar îi făcea pe plac. Flamura cu bufnița cenușie flutura în vânt.

Rand călărea posac și hotărât, ferindu-se să vorbească cu Verin. Mai avea un lucru de făcut – datoria lui, cum ar fi zis Ingtar – și apoi putea scăpa de femeile Aes Sedai odată pentru totdeauna. Perrin părea să îi împărtășească starea și mergea uitându-se tot timpul în gol. Când, în cele din urmă, la căderea nopții, poposiră la marginea unei păduri, Perrin îi puse lui Loial întrebări despre stedding. Trolocii nu intrau în steddinguri; dar lupii? Loial îi răspunse scurt că doar creaturile Umbrei ocoleau steddingurile. Și femeile Aes Sedai, de bună seamă, căci dinăuntrul steddingurilor nu puteau atinge Adevăratul Izvor și nici conduce Puterea. Ogierul însuși nu părea să se îndrepte spre steddingul Tsofu cu mare tragere de inimă. Mat era singurul nerăbdător, aproape disperat să ajungă acolo. Avea chipul îngrozitor de palid, de parcă nu mai văzuse lumina soarelui de un an de zile, iar obrajii i se scofâlciseră, deși el spunea că e gata să se întreacă la fugă cu oricare dintre ei. Verin își punea mâinile pe el ca să-l Tămăduiască seara înainte de culcare și încă o dată dimineața, înainte să încalece, însă Mat arăta la fel. Chiar și Hurin se încrunta când îl privea.