În căutarea Cornului

A doua zi, soarele era deja sus pe cer când Verin se îndreptă deodată în șa și privi în jur. Ingtar, care era lângă ea, tresări.

Rand nu vedea nimic deosebit la pădurea în care se aflau acum. Sub copaci nu creștea mare lucru; își croiau cu ușurință drum pe sub stejari, hicori și fagi, dând din când în când peste câte un pin înalt sau un tufiș. Dar, mergând după ei, simți deodată un fior, ca și cum ar fi sărit în Izvorul de Vin în plină iarnă. Nu dură decât o clipă, apoi dispăru, lăsându-l înviorat. Și mai era și acea impresie îndepărtata de deznădejde, cu toate că nu-și dădea seama din ce pricină.

Fiecare, ajungând în acel loc, se cutremura sau spunea ceva. Hurin rămase cu gura căscată, iar Uno murmură: „Fir-ar să fie de…” după care scutură din cap, ca și cum nu mai știa ce să zică. În ochii galbeni ai lui Perrin se citea că știe despre ce e vorba. Loial trase adânc aer în piept.

— Ce… bine e… să fii din nou în stedding.

Rand se încruntă și privi împrejur. S-ar fi așteptat ca steddingul să fie cumva altfel, însă, în afară de acea înfiorare pe care o simțise, pădurea nu era cu nimic schimbată. Și mai era și faptul că se simțea odihnit, firește. Apoi o fată Ogier se ivi de după un stejar.

Era mai scundă decât Loial – ceea ce însemna că era cu un cap mai înaltă decât Rand – dar, la fel ca și el, avea nasul lat, ochii mari, gura mare și urechile păroase. Totuși, nu avea sprâncenele tot atât de lungi ca ale lui Loial, iar trăsăturile ei păreau chiar delicate și smocurile de păr de la urechi nu era atât de zburlite. Purta o rochie lunga, verde și o mantie verde brodată cu flori și ținea în mâna un mănunchi de clopoței, pe care parcă tocmai îi culesese. Se uită liniștită la ei, așteptând.

Loial se dădu jos de pe calul lui înalt și se grăbi să facă o plecăciune. Rand și ceilalți făcură întocmai, chiar dacă ceva mai încet; până și Verin înclină din cap. Loial le rosti numele, ceremonios, dar nu pomeni din ce stedding venea.

Fata Ogier – Rand era convins că nu era mai mare decât Loial – îi cercetă câteva clipe, apoi surâse.

— Fiți bineveniți în steddingul Tsofu. Glasul îi era mai plăcut decât al lui Loial, mai puțin tunător, ca al unui bondar mai mare. Eu sunt Erith, fiica Ivei fiica lui Alar. Fiți bineveniți. Am avut atât de puțini oaspeți din rândul oamenilor de când zidarii au plecat din Cairhien, iar acum sunteți atât de mulți. Ah, firește, au trecut pe aici și niște Pribegi, însă au plecat când… Vorbesc prea mult. O să vă duc la Fruntași. Doar că… Își plimbă privirea de la unul la altul, încercând să își dea seama cine e persoana cea mai însemnată și se opri în cele din urmă la Verin. Aes Sedai, ai atâția bărbați cu dumneata, și toți înarmați. Ai putea, rogu-te, să mai lași câțiva afară? Iartă-mă, dar e puțin neliniștitor să vezi atâția oameni înarmați într-un stedding.

— De bună seamă, Erith, răspunse Verin. Ingtar?

Ingtar dădu niște porunci lui Uno, iar el și Hurin fură singurii dintre cei din Shienar care o urmară pe Erith mai departe în stedding.

Ducându-și calul de căpăstru, ca și ceilalți, Rand ridică privirea când se apropie Loial; Ogierul tot trăgea cu ochiul la Erith, care mergea în față împreuna cu Verin și cu Ingtar. Hurin mergea între ei, uitându-se mirat în jur – la ce, Rand nu știa. Loial se aplecă ca să îi vorbească în șoaptă.

— Nu-i așa că e frumoasă, Rand? Și cântă când vorbește.

Mat chicoti, însă când Loial se uită întrebător la el, zise:

— E foarte drăguța, Loial. Puțintel cam înaltă pentru gustul meu, se-nțelege, dar foarte drăguță.

Loial se posomorî un pic, apoi dădu din cap a încuviințare.

— Da, așa e. Se lumină la față. Ce bine e să fii din nou în stedding. Nu că m-ar fi cuprins Dorul.

— Dorul? întrebă Perrin. Nu înțeleg, Loial.

— Noi, Ogierii, suntem legați de stedding, Perrin. Se spune că, înainte de Frângerea Lumii, puteam pleca oriunde și să stăm oricât, ca voi, oamenii, dar după aceea nu a mai fost așa. Ogierii s-au împrăștiat prin lume și nu își mai găseau steddingurile. Totul se mutase, totul se schimbase. Munții, râurile, chiar și mările.

— Toată lumea știe despre Frângere, spuse Mat nerăbdător. Ce are asta de-a face cu… Dorul?

— În timpul Exilului, pe când pribegeam, pierduți, ne-a cuprins Dorul. Dorința de a ne regăsim steddingurile, căminele. Mulți au murit din pricina asta. Loial clătină trist din cap. Mult mai mulți decât cei care au supraviețuit. Când, în sfârșit, am dat din nou de urma steddingurilor, unul câte unul, în vremea Legământului celor Zece Neamuri, părea că am biruit. Dorul, însă apucase deja să ne schimbe, își lăsase sămânța în noi. Acum, dacă un Ogier stă prea mult Afară, îl năpădește din nou Dorul; începe să-și piardă puterile și, dacă nu se întoarce, moare.

— Trebuie să rămâi aici o vreme? îl întrebă Rand neliniștit. Nu e nevoie să mori ca să mergi cu noi.

— O să știu când se apropie, râse Loial. O să mai treacă mult timp până când să îmi poată face rău. Dalar a petrecut zece ani printre Oamenii Marii fără să vadă nici un stedding și după aia s-a întors cu bine acasă.

O femeie Ogier apăru dintre copaci, oprindu-se o clipă ca să vorbească cu Erith și cu Verin. Îl cercetă pe Ingtar din cap până-n picioare, apoi își luă ochii de la el, ca și cum nu ar fi fost vrednic de atenție; Ingtar clipi des. După aceea își plimbă privirea peste Loial, Hurin și cei din Emond’s Field și dispăru în pădure; Loial părea că încearcă să se ascundă în spatele calului.

— În plus, zise el, uitându-se cu băgare de seamă după ea pe deasupra șeii, e mult mai plictisitor să stai într-un stedding decât să umbli prin lume cu trei ta’veren.

— Dacă iar începi cu povestea asta, mormăi Mat… Rand ridică iute vocea. – Trei prieteni, atunci. Sper că sunteți prietenii mei.

— Eu sunt, zise Rand simplu, iar Perrin dădu și el din cap.

Mat râse.

— Cum aș putea să nu fiu prieten cu cineva care joacă atât de prost zaruri? Își dădu mâinile în lături când Rand și Perrin se uitară urât la el. Da, bine. Îmi placi, Loial. Ești prietenul meu. Însă nu mai vorbi despre… Aaa! Câteodată semeni cu Rand. Coborî glasul. Cel puțin în stedding o să fim la adăpost.

Rand făcu o strâmbătură. Știa ce voia Mat să zică. „Aici în stedding, unde nu pot conduce Puterea.” Perrin îl lovi pe Mat peste umăr, dar când Mat se uită la el cu fața lui scofâlcită, parcă îi păru rău.

Rand auzi mai întâi muzica; flaute și scripci nevăzute îngânau o melodie veselă, care plutea printre copaci, voci pline cântau și râdeau.

Curăță câmpul și bine netezește-l,
Nici buruiana, nici buturugi să nu rămână.
Avem de lucru zile-ntregi,
Falnici Copaci să crească.

Aproape în aceeași clipă își dădu seama că silueta uriașă pe care o vedea printre copaci era tot un copac, cu trunchiul striat, gros de douăzeci de pași. Cu gura căscată de uimire, se uită în sus, printre frunzele celorlalți copaci, până la crengile care se întindeau ca pălăria unei ciuperci enorme la vreo sută de pași deasupra pământului. Și se înălța și mai mult de atât.

— Arde-m-ar, murmură Mat. Ai putea construi zece case dintr-unul ca ăsta. Cincizeci de case.