— Să tai un Copac Falnic? Loial părea indignat și foarte mânios. Urechile îi erau nemișcate, țepene, iar sprâncenele lungi îi atârnau pe obraji. Falnicii Copaci nu sunt niciodată tăiați, afară doar dacă mor, dar asta nu se prea întâmplă. Puțini Copaci au mai rămas după Frângerea Lumii, însă cei mai mari dintre ei erau puieți în Vârsta Legendelor.
— Îmi pare rău, spuse Mat. Ziceam doar cât de mari sunt. Nu aș face rău copacilor tai. Loial dădu din cap, îmblânzindu-se parcă puțin.
Dintre copaci se iviră alți Ogieri. Cei mai mulți păreau să își vadă de treburi; deși toți se uitară la nou-veniți, ba chiar înclinară prietenos din cap sau făcură o mică plecăciune, nici unul nu se opri, nici unul nu le vorbi. Se mișcau curios, într-un fel în care seriozitatea maturității se împletea cu veselia nepăsătoare a copilăriei.
Știau și le plăcea cine erau și unde se aflau și toți păreau împăcați cu ei înșiși și cu lucrurile din jur. Rand se trezi că îi pizmuiește.
Puțini dintre bărbații Ogieri erau mai înalți decât Loial, însă era ușor să îți dai seama care erau mai în vârstă; toți aveau mustăți la fel de lungi precum sprâncenele și bărbi înguste sub bărbie. Cei mai tineri erau bine rași, ca Loial. Mulți dintre ei nu erau îmbrăcați decât în cămașă și duceau lopeți și sape sau găleți de smoală; ceilalți aveau surtuce simple, închise cu nasturi până la gât și mai largi în dreptul genunchilor, ca niște fuste. Femeile păreau să prefere florile brodate și multe purtau flori și în păr. Femeile mai tinere nu aveau decât mantiile brodate; cele mai în vârstă aveau broderie și pe rochii, iar unele femei cu părul cărunt aveau veșmintele împodobite cu flori și cârcei de viță-de-vie de la gât până la tiv. Câțiva Ogieri, mai ales femei și fete, îl priveau foarte iscoditor pe Loial; acesta mergea uitându-se drept înainte, iar urechile îi zvâcneau din ce în ce mai tare.
Rand tresări când văzu un Ogier ieșind ca din pământ, dintr-una din movilele acoperite cu iarbă și cu flori sălbatice dintre copaci. Apoi văzu ferestrele și o femeie Ogier care părea că întinde o foaie de plăcintă și își dădu seama că acelea erau casele Ogierilor. Tocurile de la ferestre erau din piatră, dar păreau că fuseseră cioplite de vânt și de apă de-a lungul generațiilor.
Falnicii Copaci, cu trunchiurile lor zdravene și rădăcinile groase cât trupul unui cal, aveau nevoie de mult loc, dar câțiva creșteau chiar în oraș. Pe deasupra rădăcinilor erau rampe de lut. De fapt, în afară de alei, singurul lucru după care deosebeai orașul de pădure era spațiul mare, deschis, din mijlocul așezării, în jurul unei buturugi, rămasă de bună seamă de la un Copac Falnic. Avea cam o sută de pași dintr-o parte în alta și era netedă și lustruită ca o podea obișnuită; din loc în loc erau trepte care duceau până la ea. Rand tocmai încerca să-și închipuie cât de înalt fusese copacul, când Erith vorbi destul de tare cât să o audă toți.
— Iată-i pe oaspeții noștri.
Trei femei se arătară de după buturugă. Cea mai tânără ducea un blid de lemn.
— Femei Aiel, zise Ingtar. Fecioarele Lăncii. Mai bine că nu l-am luat pe Masema cu mine. Cu toate acestea, se îndepărtă de Verin și de Erith și duse mâna la umăr, ca să își slăbească sabia în teacă.
Rand le cercetă, tulburat. Erau la fel cum spuneau oamenii că este și el. Două dintre femei erau deja la vârsta maturității, cea de-a treia doar o fetiță, însă toate trei erau înalte. Aveau părul de la roșcat până la blond, tăiat scurt, în afară de o șuviță subțire la spate, care le ajungea până la umeri. Purtau pantaloni largi băgați în niște cizme din piele moale și toate hainele erau în nuanțe de brun, cenușiu sau verde; probabil că se pierdeau printre stânci și copaci la fel de bine ca Străjerii cu mantiile lor. Deasupra umerilor se ițeau arcuri scurte, la cingătoare aveau tolbe cu săgeți și cuțite lungi și fiecare purta un scut mic, rotund, din piele de animal și un mănunchi de lănci cu coada scurtă și vârf lung. Chiar și cea mai tânără dintre ele pășea cu o grație care dădea de înțeles că știa să se folosească de armele pe care le avea.
Deodată, femeile îi zăriră și pe ceilalți oameni; părură la fel de uluite ca atunci când îi văzuseră pe Rand și pe însoțitorii lui, dar se mișcară cu iuțeala fulgerului. Cea mai tânără strigă: „Soldați din Shienar!” și se întoarse să pună blidul jos, cu grijă, în spatele ei. Celelalte două își scoaseră mantiile brune de pe umeri și le înfășurară în jurul capului. Femeile mai în vârstă își acoperiră fețele cu valuri negre, care nu lăsau să li se vadă decât ochii; fata se îndreptă de spate, vrând sa facă la fel. Ghemuite la pământ, înaintau cu pași hotărâți, ținând într-o mână scutul și mănunchiul de lănci, mai puțin una, pe care o aveau în mâna cealaltă.
Ingtar scoase sabia din teacă.
— Da-te la o parte, Aes Sedai. Erith, dă-te la o parte. Hurin apucă pumnalul cu lama zimțată și șovăi între sabie și ciomag; după ce mai aruncă o privire la sulițele femeilor Aiel, alese sabia.
— Nu trebuie să faceți așa ceva, se împotrivi fata Aiel. Își frângea mâinile și se uita pe rând la Ingtar și la femeile Aiel. Nu trebuie.
Rand își dădu seama că ținea în mână sabia cu pecetea bâtlanului. Perrin scosese pe jumătate securea de la cingătoare și se codea, clătinând din cap.
— Sunteți nebuni? îi întrebă Mat. Nu-și dăduse jos arcul. Nu-mi pasă dacă sunt Aieli, sunt niște femei.
— Încetați! strigă Verin. Încetați imediat! Femeile nu se opriră, iar Aes Sedai strânse pumnii, nemulțumită.
Mat se dădu înapoi și puse un picior în scară.
— Eu plec, le spuse. M-ați auzit? N-o să le las să împlânte o chestie din aia în mine, dar nici nu o să lovesc o femeie!
— Legământul! Loial țipă. Aduceți-vă aminte de Legământ! Dar nu izbuti să le potolească.
Rand văzu că atât femeia Aes Sedai, cât și fata Ogier se țineau departe de femeile Aiel. Se întrebă dacă nu cumva Mat avusese dreptate. Nu era convins că ar fi putut lovi o femeie, chiar dacă aceasta ar fi încercat să-l omoare. Își dădu seama că, chiar dacă izbutea să ajungă până la Roșcat, femeile Aiel erau acum doar la vreo treizeci de pași depărtare. De bună seamă că, de la distanța aia, lăncile îl puteau nimeri. Pe măsură ce femeile se apropiau, tot ghemuite, cu lăncile pregătite, încetă să își mai spună că nu se cuvine să le lovească și începu să se gândească la cum să le împiedice să îl lovească ele pe el.
Zbuciumat, căută hăul, care veni imediat. Și gândurile îl părăsiră ca și cum nu ar fi existat decât hăul. Strălucirea saidarului nu era acolo. Golul era acum mai gol decât fusese vreodată, mai întins, ca o gură hulpavă care voia să-l mistuie. Hulpavă după mai mult; întotdeauna mai era ceva.
Un Ogier pași pe neașteptate între cele doua pâlcuri de oameni; îi tremura barba.
— Ce înseamnă toate astea? Lăsați armele jos. Părea indignat. Pe voi – se uită fioros la Ingtar și Hurin, Rand și Perrin, dar nu îl ocoli nici pe Mat, care nu avea nici o armă în mână – vă înțeleg întrucâtva, dar voi… Se întoarse spre femeile Aiel, care se opriseră. Ați uitat Legământul?
Femeile își descoperiră capetele și fețele cu repeziciune, de parcă încercau să îl facă să uite că fuseseră vreodată acoperite. Fata se înroșise, iar celelalte două păreau rușinate. Una dintre femeile mai în vârstă, cea cu părul roșcat, spuse:
— Iartă-ne, Frate-Copac. Nu am uitat Legământul și nu am fi scos armele, dar suntem în ținutul Ucigașilor-de-Copaci, unde fiecare mână se ridică împotriva noastră, și am văzut oameni înarmați. Avea ochii cenușii, văzu Rand, ca ai lui.