Mat râse zgomotos; toate capetele se întoarseră spre el, însă, cum Loial îi făcea semne disperate, vorbi încet:
— La noi, bărbații aleg femeile și nici o nevastă nu îl poate opri pe bărbat să facă ceva. Rand se încruntă, aducându-și aminte cum începuse Egwene să se țină după el când erau mici. Iar jupâneasa al’Vere prinsese să îl bage în seamă mai mult decât pe ceilalți băieți. Mai târziu, unele fete dansau cu el la sărbători, altele nu, și cele care dansau cu el erau întotdeauna prietenele lui Egwene, iar celelalte erau fete pe care Egwene nu le plăcea. Își aminti și cum îl luase jupâneasa al’Vere deoparte pe Tam – „Și mormăia că Tam nu avea o soție cu care să poată vorbi!” – și, după aceea, Tam și toți ceilalți se purtaseră ca și cum el și Egwene erau făgăduiți unul altuia, chiar dacă nu îngenuncheaseră în fața Soborului Femeilor. Înainte nu se gândise niciodată așa la aceste lucruri. Cred că facem și noi la fel, murmura el, iar când Mat râse, adăugă: Știi cumva ca tatăl tău să fi făcut vreodată un lucru cu care mama ta nu era de acord? Mat deschise gura, rânjind, apoi se posomorî și o închise la loc.
Juin coborî scările până la ei.
— Dacă sunteți buni, vreți să veniți toți cu mine? Fruntașii vor să vă vadă. Nu se uită la Loial, însă acesta aproape că scăpă cartea din mână.
— Dacă Fruntașii încearcă să te convingă să rămâi, zise Rand, o să le spunem că avem nevoie de tine.
— Nici nu cred că e vorba de tine, spuse Mat. Fac rămășag că nu vor decât să ne spună că putem folosi Poarta de Taină. Se scutură și coborî și mai mult glasul. Chiar trebuie să o facem, nu-i așa. Nu era o întrebare.
— Rămâi și însoară-te sau apuc-o pe Căile de Taină. Loial era abătut. Viața e tare încâlcită când ai drept prieteni niște ta’veren.
36
Printre Fruntași
Pe măsură ce străbăteau orașul Ogier, Rand văzu că Loial era din ce în ce mai neliniștit. Avea urechile la fel de țepene precum spinarea și făcea ochii tot mai mari de fiecare dată când era privit de alți Ogieri, mai ales de femei și de fete, ceea ce se întâmpla foarte des. Părea că așteaptă să fie condamnat la moarte.
Ogierul cu barbă arătă spre niște trepte late care duceau în jos, spre o movilă acoperită cu iarbă, cu mult mai mare decât restul; era de fapt o colină, aflată la rădăcina unuia dintre Falnicii Copaci.
— Nu vrei să ne aștepți aici, Loial? zise Rand.
— Fruntașii…, începu Juin.
— …Probabil că nu vor să ne vadă pe toți, încheie Rand în locul lui.
— Mai bine să îl lase în pace, adăugă și Mat.
Loial se grăbi să încuviințeze.
— Da. Da, cred… Mai multe femei Ogier se uitau la el, de la bunicuțe cu părul alb la fete de vârsta lui Erith, unele vorbind între ele, însă toate cu ochii ațintiți asupra lui. Îi tremurară urechile, dar privi ușa mare spre care duceau treptele și dădu din nou din cap. Da, o să stau aici și-o să citesc. Asta o să fac. O să citesc.
Scotoci în buzunar și scoase o carte. Se așeză pe moviliță de lângă trepte, cu cartea în mână și își vârî ochii în ea. O să stau aici și-o să citesc până veniți voi. Urechile îi zvâcneau, ca și cum simțea privirile femeilor.
Juin clătină din cap, apoi ridică din umeri și arătă din nou spre trepte.
— Vă rog. Fruntașii vă așteaptă.
Încăperea uriașă, fără ferestre, dinăuntrul movilei era făcută pe potriva Ogierilor; tavanul cu grinzi groase care se înălța la vreo sută de palme deasupra podelei ar fi fost vrednic de orice palat. Cei șapte Ogieri așezați la un fel de tribună chiar în fața ușii făceau ca odaia să pară ceva mai mică, însă Rand tot se simțea ca într-o grotă. Pietrele întunecate de pe jos erau mari și neregulate, dar netede, iar pereții cenușii păreau din stâncă. Grinzile din tavan, deși tăiate grosolan, aduceau cu niște rădăcini enorme.
În afară de scaunul cu spătar înalt din fața tribunei pe care stătea Verin și jilțurile masive ale Fruntașilor, nu mai era nici o altă mobilă în încăpere. Femeia Ogier de la mijlocul tribunei stătea pe un jilț puțin mai ridicat decât celelalte; la stânga ei erau trei bărbați cu barbă, îmbrăcați în haine lungi și largi, iar la dreapta ei – trei femei în rochii asemănătoare cu a ei, brodate de la gât până la poale cu cârcei de viță-de-vie și flori. Toți aveau fețe zbârcite și părul alb, chiar și la urechi și emanau o puternică impresie de demnitate.
Hurin căscă gura, iar Rand se trezi și el zgâindu-se. Nici măcar Verin nu se putea măsura cu înțelepciunea oglindită în ochii mari ai Fruntașilor, nici Morgase nu i-ar fi întrecut în autoritate, nici Moiraine în seninătate. Ingtar fu primul care făcu o plecăciune, cât se poate de ceremonioasă, în timp ce restul parcă prinseseră rădăcini.
— Eu sunt Alar, zise femeia Ogier din jilțul cel înalt după ce se așezară în cele din urmă lângă Verin, sunt prima dintre Fruntașii din steddingul Tsofu. Verin ne-a spus că aveți nevoie să treceți prin Poarta de Taină de aici. Cornul lui Vaiere este un lucru însemnat, însă, de mai bine de o sută de ani, noi nu am dat voie nimănui să apuce pe Căile de Taină. Nici noi, nici Fruntașii din alte steddinguri.
— Voi găsi Cornul, spuse Ingtar mânios. Trebuie. Dacă nu vă învoiți să ne lăsați să trecem prin Poarta de taină… Tăcu în clipa în care Verin se uită la el, dar chipul îi rămase încruntat.
Alar zâmbi.
— Nu te repezi așa. Voi, oamenii, nu stați niciodată să cugetați. Nu te poți încrede decât în judecățile făcute în tihnă. Surâsul i se stinse, făcând loc gravității, însă glasul îi era tot liniștit. Primejdiile de pe Căile de Taină nu pot fi înfruntate cu o sabie în mână, nu când vine vorba de Aieli și de troloci. Trebuie să vă spun că, dacă porniți pe Căile de Taină, nu numai că puteți înnebuni sau muri, dar vă primejduiți până și sufletele.
— Am văzut Vântul Negru, zise Rand, iar Mat și Perrin încuviințară. Nu puteau părea nerăbdători să mai treacă odată prin așa ceva.
— O să merg după Corn până la Shayol Ghul, dacă e nevoie, spuse Ingtar cu hotărâre. Hurin dădu din cap, ca și cum încuviința vorbele lui Ingtar.
— Adu-l pe Trayal, porunci Alar.
Juin, care rămăsese lângă ușă, se înclină și plecă.
— Nu e destul, îi zise lui Verin, să auziți ce se poate întâmpla. Trebuie să vedeți, să simțiți cu inima.
Până la întoarcerea lui Juin se lăsă o tăcere supărătoare, care deveni și mai stânjenitoare când acesta veni însoțit de două femei Ogier, care îl sprijineau pe un Ogier de vârstă mijlocie, cu barba neagră, care mergea târșâit, de parcă nu știa cum să se servească de picioare. Pielea îi atârna pe chip nu i se citea nimic, iar ochii mari erai goi; nu clipea dar nici nu se holba nici nu privea la ceva anume, ci părea să nu vadă nimic în jur. Una dintre femei șterse cu blândețe saliva care i se prelingea din colțul gurii, îl apucară de brațe ca să îl facă să se oprească; picioarele lui merseră înainte, șovăi, apoi rămase pe loc. Părea la fel de mulțumit și când stătea în picioare, și când mergea – sau, mai bine zis, se sinchisea la fel de puțin.