— Trayal a fost unul din ultimii Ogieri care au umblat pe Căile de Taină, spuse Alar încetișor. A ieșit de acolo așa cum îl vedeți. Vrei să-l atingi, Verin?
Verin se uită lung la ea, apoi se ridică și se îndreptă spre Trayal. Acesta nu făcu nici o mișcare când femeia Aes Sedai își puse mâinile pe pieptul lui lat, nici măcar nu părea să-și dea seama că este atins. Verin scoase un șuierat și se trase iute înapoi, privindu-l, apoi se întoarse spre Fruntași.
— E… gol. Trupul trăiește, dar înăuntru nu mai e nimic. Nimic. Toți Fruntașii arătau cumplit de abătuți.
— Nimic, zise una din femeile de la dreapta lui Alar. În ochii ei părea să se fi adunat toată durerea pe care Trayal nu o mai putea simți. Nici minte. Nici suflet. Din Trayal nu a mai rămas decât trupul.
— Era un Descântător iscusit, oftă unul dintre bărbați.
Alar făcu un semn, iar cele doua femei îl întoarseră pe Trayal ca să îl scoată afară; trebuiră să îl târască puțin înainte să înceapă să pășească.
— Știm ce primejdii trebuie să înfruntăm, spuse Verin. Dar trebuie să mergem după Cornul lui Vaiere.
Alar dădu din cap.
— Cornul lui Vaiere. Nici nu știu ce e mai rău – că e în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat sau că a fost găsit. Se uită pe rând la toți Fruntașii; fiecare dădu din cap, iar unul dintre bărbați își mângâie mai întâi barba, cufundat în gânduri. Foarte bine. Verin mi-a zis că nu e vreme de pierdut. O să vă duc eu însămi până la Poarta de taină. Rand era pe jumătate ușurat, pe jumătate speriat. Alar adaugă: Aveți cu voi un tânăr Ogier. Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, din steddingul Shangtai. E departe de casă.
— Avem nevoie de el, se grăbi Rand să spună. Se opri o clipă, văzând privirile mirate ale Fruntașilor și ale lui Verin, apoi continuă cu încăpățânare. Avem nevoie de el. Și el vrea să meargă cu noi.
— Loial e prietenul nostru, zise și Perrin, chiar atunci când Mat spuse: Nu ne stă în drum și își poartă singur de grijă. Amândoi păreau stingheriți de privirile Fruntașilor, însă nu dădură înapoi.
— Din ce pricină n-ar putea veni cu noi? întrebă Ingtar. Cum zice și Mat, își poartă singur de grijă. Nu știu să avem nevoie de el, dar dacă vrea să vină, de ce?…
— Avem nevoie de el, îl întrerupse Verin. Puțini mai cunosc Căile de Taina, însă Loial a citit despre ele. Poate desluși Călăuzirile.
Alar îi privi pe fiecare în parte, după care își aținti ochii asupra lui Rand.
— Verin spune că ești ta’veren, sfârși ea prin a zice, și simt asta. Ceea ce înseamnă că ești într-adevăr un ta’veren puternic, căci la noi aceste Haruri sunt din ce în ce mai slabe. L-ai atras pe Loial, fiul lui Arent fiul lui Halan, în ta’maral’ailen, Nodul pe care îl țese Pânza în jurul tău?
— Eu… eu nu vreau decât sa găsesc Cornul și… Rand nu își termina vorba. Alar nu pomenise de pumnalul lui Mat. Nu știa dacă Verin le povestise Fruntașilor sau păstrase tăcerea. E prietenul meu.
— Prietenul tău, spuse Alar. După noi, e foarte tânăr. Și tu ești tânăr, însă tu ești ta’veren. Va trebui să ai grijă de el și, după ce se termină, vei căuta să ajungă cu bine acasă, în steddingul Shangtai.
— Așa voi face, zise Rand. Părea o făgăduință, un jurământ.
— Atunci să mergem la Poartă.
Loial se ridică în picioare când îi văzu apropiindu-se, cu Alar și Verin în frunte. Ingtar își trimise pe Hurin după Uno și ceilalți soldați. Loial se uită pe furiș la Alar, apoi rămase în urmă cu Rand. Femeile Ogier care îl tot priviseră se făcuseră nevăzute.
— Au zis ceva Fruntașii despre mine? A?… Privi spatele lat al lui Alar, care tocmai îi poruncea lui Juin să aducă animalele. Porni împreună cu Verin înainte ca Juin să își termine plecăciunea și se înclină spre femeia Aes Sedai, ca să îi vorbească în șoaptă.
— I-a spus lui Rand să aibă grijă de tine, îi zise Mat lui Loial pe un ton solemn și să te ducă acasă ca pe un copil. Nu înțeleg de ce nu vrei să rămâi aici și să te însori.
— A zis că poți merge cu noi. Rand îi aruncă lui Mat o căutătură amenințătoare, care îl făcu pe acesta să chicotească. Părea ciudat să vezi un zâmbet pe chipul acela scofâlcit. Loial învârtea în mâna un fir de ochii-păsăruicii. Ai fost să culegi flori? îl întrebă Rand.
— Mi-a dat-o Erith. Se uita cum se roteau petalele albe. E foarte drăguță, chiar dacă Mat nu își dă seama.
— Asta înseamnă că nu mai vrei să mergi cu noi?
Loial tresări.
— Ce? A, nu. Adică ba da, vreau să merg. Mi-a dat o floare. Atâta tot. Scoase o carte din buzunar și puse floarea sub copertă. Când o vâri la loc, murmură ca pentru sine: Și a zis că sunt chipeș. Mat scoase un fluierat, se luă cu mâinile de burtă și porni mai departe împleticindu-se; Loial se înroși. Pai… ea a zis așa, nu eu.
Perrin îi dădu câteva castane lui Mat.
— Lui Mat nu i-a zis nimeni niciodată că e chipeș. Te invidiază.
— Nu-i adevărat, spuse deodată Mat, îndreptându-și spatele. Neysa Ayellin crede că sunt chipeș. Mi-a spus-o de mai multe ori.
— Neysa e drăguță? întrebă Loial.
— Are o față ca de capră, zise Perrin cu blândețe. Mat se înecă încercând să se împotrivească. Rand rânji. Neysa Ayellin era aproape la fel de frumoasa ca Egwene. Iar acum era aproape ca pe vremuri, aproape ca atunci când erau acasă și se tot necăjeau unul pe altul, râdeau și se înțepau.
Străbătură orașul; Ogierii îi salutau pe Fruntași, înclinându-se sau făcând o reverență și se uitau curioși la oameni. Totuși, fața încremenită a lui Alar nu lăsa pe nimeni să se oprească din drum ca să îi vorbească. Singurul lucru care arăta că ieșiseră din oraș era lipsa movilelor; erau Ogieri prin preajmă, fie cercetând copacii, fie lucrând cu rășină, ferăstraie sau topoare acolo unde erau crengi uscate sau unde copacii aveau nevoie de mai multă lumină. Își făceau treaba aproape drăgăstos.
Juin li se alătură, aducându-le caii de căpăstru, iar Hurin se apropie și el, împreuna cu Uno, cu ceilalți soldați și cu animalele de povară. Alar făcu semn cu degetul și spuse:
— Acolo e. Glumele conteniră. Rand era nedumerit. Firește că Poarta era Afară din stedding – Căile de Taină fuseseră începute folosind Puterea Supremă și, deci, nu ar fi putut fi făcute înăuntru – dar nimic nu arăta că trecuseră acel hotar. Apoi băgă de seamă că era o deosebire; impresia aceea de deznădejde dispăruse. Se înfioră. Saidinul era din nou acolo, așteptându-l.
Alar îi conduse pe lângă un stejar înalt, într-o poieniță în care era lespedea mare a Porții de taină, cu partea din față meșteșugit împodobită cu cârcei de viță-de-vie și tot felul de frunze. La marginea poieniței Ogierii construiseră un parmaclâc scund din piatră, ce părea să fi crescut din pământ, care aducea cu un cerc format din rădăcini. La vederea lui, Rand se simți tulburat. Își dădu apoi seama că rădăcinile semănau cu cele de muri și de măceși, de iederă otrăvitoare – nimeni n-ar fi vrut să se atingă de așa ceva. Alar se opri în fața parmaclâcului.