— E pus ca să-i alunge pe cei care ajung aici. Nu că asta s-ar întâmpla prea des. Eu nu o să trec peste el. Dar voi puteți. Juin nu se apropie nici ea; își tot ștergea mâinile de pieptul hainei și se ferea să se uite la Poarta de taină.
— Mulțumesc, îi spuse Verin. Ne este de mare trebuință, altminteri nu te-aș fi rugat.
Rand se încordă când femeia Aes Sedai pași peste parmaclâc și se îndreptă spre Poarta de taină. Loial trase adânc aer în piept și mormăi ceva. Uno și ceilalți soldați se foiră în șa și slăbiră săbiile în teacă. Săbiile nu aveau să le fie de nici un ajutor pe Căile de Taină, însă măcar se puteau amăgi că sunt pregătiți. Doar Ingtar și Verin păreau liniștiți; chiar și Alar își apucă fusta cu amândouă mâinile.
Verin smulse frunza de Avendesora, iar Rand se aplecă în față. Se simțea îmboldit să se cufunde în hău, să fie în locul de unde putea atinge saidinul, dacă era nevoie.
Frunzele cioplite tremurară în bătaia vântului nesimțit; în mijloc apăru o deschizătură, iar cele două jumătăți ale lespezii începură să se deschidă.
Rand stătea cu ochii ațintiți asupra Porții. Înăuntru nu era nici o reflectare argintie, mată, ci doar beznă.
— Închide-o! strigă el. Vântul Negru! Închide-o!
Verin privi Poarta, uluită, apoi aruncă frunza cu trei foi înapoi printre feluritele frunze de pe lespede; frunza rămase unde o pusese, iar femeia Aes Sedai se dădu înapoi. De îndată ce frunza de Avendesora fu la locul ei, Poarta de taină începu să se închidă. Deschizătura dispăru, cârceii de viță-de-vie și frunzele se contopiră, ascunzând Vântul Negru. Poarta era din nou o lespede de piatră, dar o lespede ce părea aproape vie.
Alar răsufla anevoie.
— Machin Shin. Atât de aproape.
— N-a încercat să iasă, zise Rand. Juin încercă să spună ceva, dar vorbele îi rămaseră în gât.
— Ți-am mai zis că Vântul Negru este creatura Cailor de Taină, spuse Verin. Nu se poate depărta de ele. Glasul îi era liniștit, dar tot își ștergea mâinile de fustă. Rand deschise gura, apoi se răzgândi. Și totuși, continuă ea, mă întreb de ce era aici. Mai întâi în Cairhien, acum aici. Mă mir. Se uită pieziș la Rand, care tresări. Verin își luase atât de iute ochii de la el încât nu credea să fi băgat cineva de seamă, însă lui Rand i se părea că vedea o legătură între el și Vântul Negru.
— N-am auzit niciodată ca Machin Shin să aștepte să se deschidă o Poartă, spuse Alar. Întotdeauna rătăcea pe Căile de Taină. Dar a trecut multă vreme și poate că i s-a făcut foame și speră să dea peste cineva care intră pe Poartă fără să fie atent. Verin, e limpede că nu puteți folosi Poarta asta. Și, chiar știind că v-ar fi fost de mare trebuință, nu pot spune că îmi pare rău. Căile de Taină sunt acum ale Umbrei.
Rand se încruntă. „E oare cu putință să mă urmărească pe mine?” Erau prea multe întrebări. Izbutise Padan Fain să îi poruncească Vântului Negru? Verin spunea că așa ceva era imposibil. Și de ce ar fi încercat Fain să îl oprească, după ce îi ceruse să meargă după el? Era convins de un singur lucru: că mesajul era adevărat. Trebuia să ajungă la Capul Toman. Și de ar fi găsit a doua zi Cornul lui Vaiere și pumnalul lui Mat ascunse sub o tufă, tot trebuia să se ducă acolo.
Verin era adâncită în gânduri. Mat se așezase pe parmaclâc și își ținea capul în mâini, iar Perrin se uita la el, îngrijorat. Loial părea ușurat că nu pot folosi Poarta de taină și rușinat de ușurarea pe care o simțea.
— Nu mai avem ce face aici, grăi Ingtar. Verin Sedai, te-am urmat, deși nu eram de acord cu dumneata, dar nu pot merge mai departe. O să mă întorc la Cairhien. Barthanes știe unde au plecat Iscoadele Celui Întunecat și voi găsi o cale de a-l face să-mi spună.
— Fain a plecat spre Capul Toman, zise Rand, cu istovire în glas. Și unde s-a dus, acolo sunt și Cornul lui Vaiere, și pumnalul.
— Probabil… Perrin ridică din umeri; nu avea prea multă tragere de inimă. Putem încerca să intram pe o altă Poartă. Dintr-un alt stedding.
Loial își mângâie bărbia și vorbi repede, ca și cum voia să uite cât de ușurat fusese că aici nu izbândiseră.
— Steddingul Cantoine e lângă Râul Iralell, iar steddingul Taijing e la răsărit de el, în Osia Lumii. Însă Poarta de taină din Caemlyn, unde era desișul, este mai aproape. Iar cea mai apropiata este cea din desișul din Tar Valon.
— Mă tem că, indiferent ce Poartă alegem, o să dăm din nou peste Machin Shin, spuse Verin, cu o privire pierdută. Alar se uită întrebător la ea, însă femeia Aes Sedai nu mai zise nimic cu voce tare. În schimb, mormăi ca pentru sine, scuturând din cap de parcă se mustra singură.
— Avem nevoie, spuse Hurin sfios, de una din Porțile acelea de trecere. O privi pe Alar, apoi pe Verin și, cum nici una nu îi zise să tacă, continuă, pe un ton din ce în ce mai încrezător. Domnița Selene spunea că, în vremurile de demult, Aes Sedai au cercetat lumile acelea și așa au știut cum să clădească aceste Căi de taină. Și locul în care eram… ne-a luat cu două zile mai puțin să străbatem o sută de leghe. Dacă am putea folosi o Piatră de trecere ca să intram în lumea aceea, sau într-una asemănătoare, nu ne-ar lua mai mult de o săptămână sau două să ajungem până la Oceanul Aryth și ne-am putea întoarce drept la Capul Toman. Poate că nu ar fi la fel de iute ca pe Căi, însă precis e mai rapid decât să o luăm călare spre apus. Ce zici, Senior Ingtar? Senior Rand?
Verin fu cea care îi răspunse.
— Am putea face ce spui, amușinarule, dar, fie că sperăm să nu mai dăm peste Machin Shin când deschidem Poarta, fie că sperăm să găsim o Piatră de trecere, e totuna. Cea mai apropiată Piatră pe care o știu e în Pustiul Aiel. Firește, am putea să ne întoarcem la Pumnalul Ucigașului-de-Neam, dacă dumneata, sau Rand, sau Loial, crezi că am putea găsi din nou Piatra aceea.
Rand se uită la Mat. Prietenul lui ridicase capul, plin de nădejde, când auzise vorbindu-se despre Pietre. Câteva săptămâni, așa zisese Verin. Dacă porneau călare spre apus, Mat nu avea să mai ajungă la Capul Toman.
— Știu eu unde e, spuse Rand, fără tragere de inimă. Se simți rușinat. „Mat e pe moarte, Cornul lui Vaiere e în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat, Fain va face rău celor din Emond’s Field dacă nu mergi după el, iar ție ți-e teamă să conduci Puterea. O dată la plecare și o dată la întoarcere. N-o să înnebunești din atâta lucru.” Ceea ce îl speria cu adevărat era acea nerăbdare pe care o simțea la gândul că va conduce din nou Puterea, că va curge prin el, că va fi din nou viu.
— Nu înțeleg, zise Alar încetișor. Pietrele de Trecere n-au mai fost folosite din Vârsta Legendelor. Nu credeam că mai e cineva care să știe să se servească de ele.
— Femeile din Ajah Brună știu multe lucruri, spuse Verin sec, iar eu știu cum să mă slujesc de Pietre.
Alar dădu din cap a încuviințare.
— În Turnul Alb există cu adevărat minuni la care nici nu visăm. Dar, dacă știi cum să te slujești de Pietrele de Trecere, nu e nevoie să vă duceți până la Pumnalul Ucigașului-de-Neam. E una nu departe de aici.
— Roata țese după cum îi e voia, iar în Pânză găsim tot ce ne este trebuincios. Privirea pierdută dispăru cu totul de pe chipul lui Verin. Du-ne acolo, spuse ea vioaie. Deja am irosit mult timp.
37
Ce ar putea exista…
Conduși de Alar, care mergea cu pași maiestuoși, se îndepărtară de Poartă; Juin părea cât se poate de nerăbdător să o lase în urmă. Mat, cel puțin, era bucuros, iar Hurin părea și el încrezător, cât despre Loial, el părea mai degrabă îngrijorat de faptul că Alar s-ar putea răzgândi decât de altceva. Rand îl trăgea pe Roșcat de căpăstru, fără să se grăbească. Nu credea că Verin chiar voia să folosească ea însăși Piatra.