— Eu sunt Rand al’Thor, mormăi el. Nu sunt Dragonul Renăscut. Și nu vreau să fiu un fals Dragon.
— Ești ceea ce ești. Vrei să alegi sau vrei să stai aici până moare prietenul tău?
Rand își auzi dinții scrâșnind și se căzni să își descleșteze fălcile. Semnele nu îi spuneau nimic. Scrierea semăna cu râcâiturile unei găini. În cele din urmă, alese un semn, cu săgeata spre stânga, căci arăta spre Capul Toman, o săgeată care străpungea cercul, căci se eliberase, cum își dorea și el. Îi venea să râdă. Niște lucruri atât de neînsemnate pe care își jucau viețile.
— Apropiați-vă, le porunci Verin celorlalți. E mai bine să fiți în preajmă. Se supuseră, șovăind. E vremea să începem, spuse ea.
Își dădu la o parte mantia și puse mâinile pe coloană, dar Rand văzu că se uita la el cu colțul ochiului. Auzea cum oamenii tușesc și își dreg glasul de tulburare, auzi cum Uno îl blestema pe unul care rămăsese în urmă, o glumă de-a lui Mat, pe Loial care se înecase. Se cufundă în hău.
Era atât de ușor acum. Flacăra mistui teama și sentimentele și dispăru aproape înainte să fi apucat să se gândească la ea. Dispăru, lăsând în urma doar golul și saidinul care strălucea, îngrețoșător, chinuitor, ispititor. Se întinse să-l apuce și saidinul pătrunse în el, îl aduse la viață. Nu se mișca deloc, dar se simțea ca și cum s-ar fi cutremurat de la iureșul Puterii Supreme prin el. Semnul luă naștere singur, o săgeată care străpungea un cerc, plutind dincolo de hău, la fel de tare ca piatra în care era cioplit. Lăsă Puterea Supremă să curgă prin el până la semn.
Semnul pâlpâi, licări.
— Se întâmplă ceva, spuse Verin. Ceva…
Lumea licări.
Zăvorul de fier se învârtea pe podeaua casei, iar Rand scăpă din mână ceainicul fierbinte când o siluetă uriașă cu coarne de berbec se ivi în ușă din întunericul Nopții Iernii.
— Fugi! strigă Tam. Sabia luci, iar trolocul se prăvăli la pământ, însă îl trase și pe Tam cu el când căzu.
În dreptul ușii erau acum mai mulți – siluete în zale negre, cu fețe omenești strâmbate de râturi, ciocuri și coarne, cu săbii curios curbate care îl împungeau pe Tam când încerca să se ridice în picioare, cu topoare cu vârf de metal, cu lamele înroșite de sânge.
— Tată! țipă Rand. Scoțând cuțitul de la cingătoare din teacă, se aruncă peste masă ca să-și ajute tatăl și scoase un urlet când prima sabie îi sfredeli pieptul.
Gura i se umplu de sânge și o voce îi șopti în cap: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”
Licăr.
Rand se căzni să țină semnul, auzind slab glasul lui Verin.
— …Nu e…
Puterea veni ca un puhoi.
Licăr.
Rand era fericit după ce se căsătorise cu Egwene și încercase să nu se lase stăpânit de părerile de rău, atunci când se gândea că ar fi putut fi altceva, că ar fi putut fi mai mult decât atât. Veștile despre lumea de afară soseau în Emond’s Field odată cu neguțătorii ambulanți și cu marii neguțători veniți să cumpere lână și tutun; se vorbea mereu de alte și alte necazuri, de războaie și falși Dragoni peste tot. Fusese un an în care nici marii neguțători, nici neguțătorii ambulanți nu ajunseseră în Emond’s Field, iar în anul următor aduseră vestea că oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim se întorseseră, sau cel puțin urmașii celor care plecaseră. Se spunea că toate vechile neamuri pieriseră, iar noii cârmuitori ai lumii, care în bătăliile lor se serviseră de femei Aes Sedai înlănțuite, dărâmaseră Turnul Alb și presăraseră cu sare locul unde fusese odinioară Tar Valon. Nu mai erau femei Aes Sedai.
Pentru oamenii din Ținutul celor Două Râuri asta nu avea mare importanță. Grâul tot trebuia semănat, oile tunse, mieii îngrijiți. Tam avu parte de nepoți și nepoate pe care să îi legene pe genunchi înainte să se ducă să se odihnească lângă soția lui, iar casa veche se înnoi cu alte camere. Egwene deveni Meștereasă și cei mai mulți ziceau că era chiar mai iscusită decât fusese cea dinaintea ei, Nynaeve al’Mera. Era cu atât mai bine, căci leacurile care făceau minuni la ceilalți de-abia izbuteau să îl țină pe Rand în viață și să alunge boala care părea să îl amenințe tot timpul. Deveni din ce în ce mai posac și furios pentru că lucrurile nu trebuiau să stea așa. Egwene era tot mai speriată când se mânia Rand, căci uneori, în clipele cele mai negre, se petreceau tot felul de ciudățenii – furtuni cu tunete și fulgere pe care nu le auzise când ascultase vântul, pârjoluri în pădure – dar îl iubea și avea grijă de el, să nu-și piardă mințile, deși unii mormăiau că Rand al’Thor era nebun și primejdios.
Când muri Egwene, Rand stătu ore în șir lângă mormântul ei, singur, cu lacrimile udându-i barba căruntă. Boala se întoarse și îi mistui trupul; pierdu ultimele două degete de la mâna dreaptă și unul de la mâna stângă, urechile îi arătau ca niște cicatrice, iar oamenii murmurau că miroase a putreziciune. Era din ce în ce mai înnegurat.
Cu toate acestea, când sosiră veștile înfricoșătoare, toți îl primiră în preajma lor. Trolocii și Pieriții și alte lighioane neînchipuite se năpustiseră afară din Mana Pustiitoare, iar noii cârmuitori ai lumii erau pe cale să fie înfrânți, în pofida puterilor pe care le stăpâneau. Așa că Rand își luă arcul pe care abia dacă mai avea cu ce degete să îl mânuiască și porni șchiopătând împreună cu cei care mărșăluiau spre miazănoapte, spre Râul Taren, bărbați din toate satele, de la toate fermele și din toate colțurile ținutului celor Două Râuri, cu arcuri, topoare, sulițe de înjunghiat mistreții și săbii care ruginiseră până atunci prin poduri. Rand avea și el o sabie, cu un bâtlan pe lamă, pe care o găsise după moartea lui Tam, deși habar nu avea cum să o folosească. Erau și femei, fiecare purtând pe umăr ce armă găsise și mărșăluind cot la cot cu bărbații. Unele râdeau, spunând că aveau impresia că mai făcuseră cândva asta.
Iar la Râul Taren oamenii din Ținutul celor Două Râuri îi înfruntară pe cotropitori, șiruri nesfârșite de troloci conduși de Pieriți de coșmar sub o flamură neagră ca noaptea ce părea să înghită lumina. Rand văzu flamura și crezu că iar îl cuprinsese nebunia, căci i se părea că de asta se născuse, ca să lupte împotriva acelei flamuri. Slobozi toate săgețile, folosindu-se de hău și de toata dibăcia lui, fără să ia seama la trolocii care își croiau drum peste râu sau la bărbații și femeile care mureau în jurul lui. Unul din acești troloci îl străpunse cu sabia, după care se afundă în salturi în Ținutul celor Două Râuri, în căutare de sânge proaspăt. Și cum stătea pe malul Tarenului, privind la cerul care părea să se întunece la amiaza, răsuflând din ce în ce mai încet, auzi un glas spunând: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”
Licăr.
Cercul și săgeata se preschimbară în niște linii șerpuitoare, paralele, iar Rand încercă să le alunge.
Vocea lui Verin:
— …Nu e bine. Ceva…
Puterea se dezlănțui.
Licăr.
Tam încercă să îl aline pe Rand când Egwene se îmbolnăvi și muri cu doar o săptămână înainte de nuntă. Încercase și Nynaeve, dar era ea însăși zguduită căci, cu toată priceperea ei, habar n-avea ce o ucisese pe fată. Rand stătuse lângă casa lui Egwene cât timp aceasta fusese pe moarte și nu părea să fie nici un loc în Emond’s Field unde să se poată duce și să nu-i mai audă țipetele. Știa că nu mai poate rămâne în sat. Tam îi dădu o sabie cu pecetea bâtlanului și, cu toate că nu îi explică prea multe despre cum un păstor din Ținutul celor Două Râuri dobândise un asemenea lucru, îl învăță pe Rand cum să se folosească de ea. În ziua în care plecă, Tam îi întinse o scrisoare care, spunea el, l-ar fi putut ajuta să intre în oștirea din Illian, apoi îl îmbrățișă și zise: