— N-am avut niciodată alt fiu și nici nu mi-am dorit altul. Întoarce-te cu o nevastă, cum am făcut și eu, dacă poți, dar, oricum ar fi, întoarce-te.
În Baerlon însă i se furară banii și scrisoarea și mai că rămase fără sabie, apoi întâlni o femeie pe nume Min care îi spuse niște lucruri atât de nebunești despre el însuși încât plecă în cele din urmă din oraș ca să scape de ea. Până la urmă, peregrinările îl aduseră în Caemlyn, iar dibăcia în mânuirea sabiei îl făcu să dobândească un loc în Gărzile Reginei. Se trezea câteodată uitându-se la Domnița-Moștenitoare Elayne și atunci îi trecea prin cap că lucrurile nu stăteau așa cum ar fi trebuit, că viața lui s-ar fi cuvenit să fie alta. Elayne nu-i arunca nici o privire, firește; se mărită cu un prinț din Tear, deși nu părea fericită. Rand era un simplu soldat, odinioară păstor într-un mic sat atât de aproape de hotarul de la apus încât pe hărți aproape că nici nu mai apărea ca parte din Andor. În plus, avea un renume prost, se zicea despre el că ar cădea pradă unor stări crâncene.
Unii spuneau chiar că e nebun și în vremuri obișnuite probabil că nici măcar iscusința lui în mânuirea sabiei nu l-ar fi ferit să fie dat afară din Gărzile Reginei, însă vremurile nu erau defel obișnuite. Dragonii falși apăreau precum ciupercile după ploaie. De fiecare dată când era prins unul, alți doi se iveau ca din pământ, sau trei, până când fiecare neam fu sfâșiat de războaie. Iar Rand se simțea din ce în ce mai norocos, căci acum aflase taina nebuniei sale, o taină pe care știa ca trebuia să o păstreze și așa și făcu. Era în stare să conducă Puterea. Se găseau întotdeauna locuri, clipe într-o bătălie când puțină Putere, cât să nu bage nimeni de seamă în vâltoarea luptei, putea schimba mersul înfruntării. Uneori izbutea să conducă Puterea, alteori nu, dar cel mai adesea reușea. Știa că e nebun, însă nu se sinchisea. O boală devastatoare se abătu asupra lui, dar nici de asta nu îi păsa, și nici pe ceilalți nu-i supăra, căci sosise vestea că oștirile lui Artur Aripă-de-Șoim se întorseseră să ceară pământurile înapoi.
Rand era în fruntea a o mie de oameni când Gărzile Reginei traversară Munții de Negură – nici nu se gândi să facă un ocol ca să vadă Ținutul celor Două Râuri; acum rar se mai gândea la cele Două Râuri – și comandă Gărzile când puținii supraviețuitori se retraseră dincolo de munți. Străbătu tot Andorul luptându-se, printre cete de pribegi, până când, în cele din urmă, ajunse în Caemlyn. Cei mai mulți fugiseră deja din oraș și mulți sfătuiră soldații să se retragă și de acolo, dar Elayne era acum Regina și jurase că nu va pleca din Caemlyn. Nici nu se uita la chipul lui, acoperit de cicatrice, însă Rand nu putea să o părăsească, așa încât, cu ceea ce mai rămăsese din Gărzile Reginei, se pregăti să o apere pe Regina în timp ce oamenii ei fugeau.
Puterea veni la chemarea lui în timpul bătăliei pentru Caemlyn și azvârli cu foc și fulgere în năvălitori, despicându-le pământul sub picioare, dar iar simți că se născuse pentru altceva. În ciuda strădaniilor lui, erau prea mulți dușmani de oprit, iar printre ei erau și oameni care conduceau Puterea. Un fulger îl aruncă pe Rand de pe zidul palatului; oasele i se frânseră, sângera și, când își dădea ultima suflare, auzi o voce șoptind: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”
Licăr.
Rand se forță să păstreze hăul care tremura sub loviturile ca de ciocan ale lumii care licărea, să păstreze acel semn anume, dintre miile care alunecau fugărindu-se pe suprafața golului. Se forță să păstreze un semn, oricare.
— …Nu e bine! striga Verin.
Puterea era totul.
Licăr. Licăr. Licăr. Licăr. Licăr. Licăr.
Era soldat. Era păstor. Era cerșetor și rege. Era fermier, Menestrel, marinar și tâmplar. Se născuse, trăise și murise Aiel. Murise nebun, murise putrezit, murise de boală, din întâmplare, de bătrânețe. Fusese executat, iar mulțimile se bucuraseră la moartea lui. Spusese că este Dragonul Renăscut și își fluturase flamura pe cer; fugise de Putere și se ascunsese; trăise și murise fără să știe. Ani de zile se ținuse departe de nebunie și de boală; cedase între două ierni. Câteodată Moiraine venea și îl lua din Ținutul celor Două Râuri, singur sau împreună cu prietenii lui care supraviețuiseră Nopții Iernii; alteori nu venea. Câteodată veneau alte femei Aes Sedai. Câteodată femei din Ajah Roșie. Egwene se căsători cu el. Egwene, cu chipul împietrit, purtând etola de Supremă Înscăunată, le călăuzise pe femeile Aes Sedai care îl domoliseră; Egwene, cu ochii în lacrimi, îi împlântase pumnalul în inimă, iar el, pe patul de moarte, îi mulțumi. Iubi și alte femei, se căsători și cu alte femei. Elayne, și Min, și o fată bălaie de fermier pe care o întâlnise în drum spre Caemlyn, femei pe care nu le mai văzuse înainte să trăiască acele vieți. O sută de vieți. Mai multe. Atât de multe încât le pierduse șirul. Și, la sfârșitul fiecărei vieți, când își dădea sufletul, la ultima suflare, un glas îi șoptea la ureche: „Am câștigat din nou, Lews Therin.”
Licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr licăr.
Hăul se risipi, legătura cu saidinul se rupse, iar Rand căzu cu o bufnitură care l-ar fi lăsat fără suflare dacă nu ar fi fost deja pe jumătate amorțit. Simți piatra aspră sub obraz, sub mâini. Era rece.
Își dădu seama că Verin se chinuia să se ridice în picioare. Auzi pe cineva vărsând și își înălță capul. Uno stătea în genunchi pe jos, ștergându-se la gură cu dosul palmei. Toată lumea era la pământ, iar caii aveau picioarele țepene și dârdâiau, dând ochii peste cap. Ingtar își scosese sabia și strângea cu atâta putere plăselele încât lama tremura; privea în gol. Loial era întins pe jos, cu ochii mari de uimire. Mat se ghemuise, acoperindu-și capul cu mâinile, iar Perrin își înfipsese degetele în fața ca și cum ar fi vrut să-și smulgă din cap ceea ce văzuse. Nici soldații nu o duceau mai bine. Masema plângea, lacrimile îi brăzdau obrajii, iar Hurin privea în jur, ca și cum ar fi căutat un loc unde să se ascundă.
— Ce?… Rand se opri ca sa înghită. Era culcat pe piatra zgrunțuroasă, roasă de vreme, pe jumătate îngropat în țărână. Ce s-a întâmplat?
— Un talaz de Putere. Femeia Aes Sedai se ridică poticnit în picioare și se înfășură strâns în mantie, înfiorată. A fost ca și cum am fi fost siliți… Împinși… Părea că vine de nicăieri. Trebuie să înveți s-o stăpânești. Trebuie! Atâta Putere te poate preschimba în cenușă!
— Verin, eu… Am trăit… Am fost… Băgă de seamă că piatra de sub el era rotundă. Piatra de Trecere. Iute, împleticindu-se, se sculă de jos. Verin, am trăit și am murit de nu știu câte ori. De fiecare dată era altfel, dar tot eu eram. Tot eu.
— Liniile care unesc Lumile ce ar putea exista, făcute de cei ce cunoșteau Cifrele Haosului. Verin se cutremură; părea că vorbește doar pentru sine. N-am auzit niciodată de așa ceva, dar nu văd de ce nu ne-am fi putut naște în lumile acelea, iar viețile pe care să le fi trăit să fi fost cu totul altele. De bună seamă. Vieți diferite pentru felurile diferite în care s-ar fi putut petrece lucrurile.
— Asta s-a întâmplat? Eu… noi… am văzut viețile pe care le-am fi putut avea? „Am câștigat din nou, Lews Therin! Nu! Eu sunt Rand al’Thor!”