Verin se scutură și se uită la el.
— Te miră faptul că viața ta ar putea fi alta dacă ai alege altceva sau dacă ți s-ar întâmpla alte lucruri? Nu m-am gândit niciodată, însă… Important e că am ajuns aici. Chiar dacă nu așa cum am fi nădăjduit.
— Unde suntem aici? întrebă el. Pădurea din steddingul Tsofu dispăruse și în locul ei era acum un ținut vălurit. Părea să fie o pădure nu departe de acolo, spre apus, și câteva dealuri.
Când se adunaseră în jurul Pietrei în stedding soarele era sus pe cer, iar acum cobora spre asfințit, pe cerul cenușiu. Copacii din pâlcul de lângă ei erau fie desfrunziți, fie aveau câteva frunze răzlețe, pline de culoare. Un vânt rece șuiera dinspre răsărit, învârtejind frunzele de pe jos.
— Capul Toman, spuse Verin. Aceasta este Piatra pe care venisem atunci să o vad. N-ar fi trebuit să încerci să ne aduci aici. Nu știu ce n-a mers bine – probabil că n-o să aflu niciodată – însă, judecând după copaci, ne apropiem de iarnă. Rand, n-am câștigat timp. Am pierdut timp. Aș zice ca ne-a luat cam patru luni să ajungem aici.
— Dar n-am…
— Trebuie să mă lași să te călăuzesc. Nu pot să te învăț nimic, e adevărat, în schimb poate că o să izbutesc să te împiedic să te omori singur – și să ne omori și pe noi – conducând prea multă Putere. Chiar de nu te omori, chiar dacă Dragonul Renăscut se stinge ca o lumânare, cine îl va înfrunta atunci pe Cel Întunecat? Nu mai stătu să-l audă din nou cârtind, ci se îndreptă spre Ingtar.
Ingtar tresări când îl atinse pe braț și se uită la ea disperat.
— Eu pășesc în Lumină, zise el cu glas răgușit. Voi găsi Cornul lui Vaiere și voi distruge puterea din Shayol Ghul. Așa voi face!
— Firește, spuse Verin cu blândețe. Îi cuprinse capul în mâini, iar Ingtar trase adânc aer în piept, parcă revenindu-și în simțiri. Doar că amintirea lucrurilor prin care trecuse i se mai citea încă în ochi. Uite. Asta o să-ți facă bine. O să vad ce pot face și pentru ceilalți. S-ar putea să găsim din nou Cornul, dar drumul nu ne va fi defel mai ușor.
Merse la ceilalți, oprindu-se puțin la fiecare; Rand se duse la prietenii lui. Când încercă să îl ridice pe Mat în picioare, acesta se dădu în laturi și se zgâi la el, apoi îl apucă cu amândouă mâinile de haină.
— Rand, n-o să spun nimănui despre… Despre tine. N-o să te dau de gol. Trebuie să mă crezi! Arăta mai rău ca niciodată, dar Rand își spuse că era probabil din pricina spaimei.
— Te cred, zise Rand. Se întrebă câte vieți trăise Mat și ce făcuse. „Trebuie că a spus cuiva, altminteri nu ar fi atât de tulburat.” Nu putea să îl țină de rău. Aceia fuseseră alți Mat, nu acesta. În afară de asta, după cele prin care trecuse el însuși… Te cred. Perrin?
Tânărul cu păr cârlionțat își luă mâinile de pe fața, oftând. Semne roșii îi acopereau fruntea și obrajii, acolo unde unghiile săpaseră în carne. Din pricina ochilor lui galbeni nu știai ce gândește.
— Nu prea avem de ales, nu-i așa, Rand? Orice s-ar întâmpla, orice am face, unele lucruri rămân aproape mereu la fel. Mai scoase un oftat. Unde suntem? E una din lumile acelea despre care vorbeați tu și Hurin?
— E Capul Toman, îi răspunse Rand. În lumea noastră. Cel puțin așa zice Verin. Și e toamnă.
Mat părea îngrijorat.
— Cum de?… Nu, nu vreau să știu cum de s-a întâmplat așa ceva. Dar cum o să dăm acum de urma lui Fain și a pumnalului? Ar putea fi oriunde.
— E aici, îl încredință Rand. Spera că are dreptate. Fain avusese destulă vreme să se urce pe o corabie și să pornească spre orice colț al lumii. Avusese timp să ajungă în Emond’s Field. Sau în Tar Valon. „Te rog, Lumină, nu s-a saturat de așteptat. Dacă i-a făcut rău lui Egwene sau altcuiva din Emond’s Field, o să… Arde-m-ar Lumina, am încercat să ajung la timp.”
— Orașele mai mari de la Capul Toman sunt la apus de aici, spuse Verin îndeajuns de tare ca să o audă toți. Toată lumea era din nou în picioare, în afară de Rand și de cei doi prieteni ai lui; Verin veni și își puse mâinile pe Mat, vorbind: Nu că ar fi multe sate destul de mari cât să fie numite orașe. Dacă vrem să dăm de urma Iscoadelor Celui Întunecat, trebuie să începem de la apus. Și cred că nu ar trebui să mai zăbovim nici o clipă.
După ce Mat clipi și se ridică în picioare – încă mai arăta bolnav, dar se mișca sprinten – își puse mâinile pe Perrin. Rand se trase înapoi când vru să îl atingă și pe el.
— Nu te prosti, îi zise ea.
— Nu vreau ajutorul tău. Nu vreau să fiu ajutat de nici o Aes Sedai.
Verin își țuguie buzele.
— Cum dorești.
Încălecară numaidecât și porniră spre apus, lăsând în spate Piatra de Trecere. Nimeni nu se împotrivi, cu atât mai puțin Rand. „Lumină, fă să nu fie prea târziu!”
38
Pas cu pas
Șezând cu picioarele încrucișate pe pat, îmbrăcată cu rochia ei albă, Egwene începu să se joace cu trei globuri luminoase pe care le făcu să se rotească, întrețesându-se deasupra mâinilor sale. N-ar fi trebuit să facă așa ceva, fără măcar o Aleasă prin preajmă, care să stea cu ochii pe ea, numai că Nynaeve, care arunca fulgere din priviri și se plimba cu pași mari prin fața căminului micuț, purta, la urma urmei, inelul cu Marele Șarpe încredințat Aleselor și avea rochia brodată cu dungi colorate pe la poale, chiar dacă nu i se permitea încă să instruiască pe nimeni. Iar Egwene descoperise, în cele treisprezece săptămâni care trecuseră, că nu putea ține piept ispitei. Știa de-acum cât era de ușor să atingă saidar. Îl simțea mereu acolo, așteptând-o, precum mirosul unui parfum sau mângâierea mătăsii, atrăgând-o, vrăjind-o. Iar după ce-l atingea, rareori se putea abține să conducă Puterea sau măcar să încerce. Uneori izbutea, alteori – la fel de des – nu, dar tocmai asta o făcea să continue.
Adesea, asta o înfricoșa. O înspăimânta dorința arzătoare de a conduce și cât de mohorâtă și tristă se simțea când nu putea s-o facă. Voia să soarbă totul în sufletul ei, în ciuda tuturor dojenitor și a primejdiei de a se mistui în focul Puterii. Acest imbold o speria cel mai rău. Uneori își dorea să nu fi ajuns niciodată în Tar Valon, numai că spaima nu o putea reține prea multă vreme, și nici primejdia de a fi prinsă de o Aes Sedai sau de altă Aleasă decât Nynaeve.
Acolo, în cămăruța ei, era totuși aproape în siguranță. Era și Min înăuntru, șezând pe un scăunel cu trei picioare, cu ochii la ea, dar o cunoștea îndeajuns de bine pe Min ca să știe că nu avea s-o trădeze. Îi trecu prin minte ce norocoasă fusese să-și facă două prietene atât de bune de la sosirea în Tar Valon.
Încăperea era la fel ca toate camerele novicelor – mică și fără ferestre. Din trei pași mici, Nynaeve ajungea de la un perete văruit în alb la celalalt încăperea ei era cu mult mai mare, dar fiindcă nu-și făcuse nici o prietenă printre celelalte Alese, venea mereu la Egwene atunci când voia să discute cu cineva, așa cum făcuse și acum, deși nu vorbea deloc. Flăcăruia care ardea în vatra îngustă de-abia izbutea să țină la distanță răcoarea toamnei care se apropia, cu toate că Egwene era convinsă că nu avea să-i fie îndeajuns odată cu venirea iernii. Înăuntru mai era un singur lucru – o măsuță pentru lecții. Lucrurile ei erau atârnate ordonat pe un șir de cârlige înfipte în perete sau așezate pe raftul micuț de deasupra mesei. În general, novicele aveau mult prea multe treburi pentru a-și petrece vremea în camerele lor, dar ziua aceea era liberă – a treia, numai, de când Nynaeve și ea sosiseră în Turnul Alb.